Speranţa

Drumul i-a fost lung, zilele se scurgeau tot mai greu, până când într-o noapte, s-a cufundat într-o zi veşnică… N-a suferit prea mult… S-a stins ca o lumânare, încet-încet… A avut cine să-i ţină lumânarea, cine s-o jelească, cine s-o plângă… Erau mulţi la căpătâiul ei şi fiecare trecea şi ştiau că ceea ce a lăsat în urmă are mare preţ. O frumoasă lecţie de viaţă, care preţuieşte mai mult decât pământul, decât pădurile… Le-a lăsat o parte din ea, din zbuciumul vieţii ei, din puterea de a supravieţui ani buni, fără cel cu care şi-a încherbat agoniseala… Am ajuns şi eu la căpătâiul ei… Era o zi de iarnă neaşteptat de însorită, poate că aşa a vrut să fie, să fie purtată de ai ei cu bucurie, să se minuneze de frumuseţea unei zile triste… Să simtă căldura sufletului ei măcar acum, dacă n-au putut s-o simtă cât a fost printre ei şi nu din vina lor… A fost purtată cu cel mai frumos car cu boi, cu multe flori, cu jerbe şi multe lacrimi, lăsând în urmă întinderi şi pajişti scăldate în soare… Cât de dureroase sunt aceste clipe, clipele zdrobitoare ale despărţirii, de care a avut grijă să fie altfel, să nu se piardă în bezna uitării… A fost condusă de cei dragi, au împărţit cele cuvenite, după datină, s-au aruncat peste groapă două găini… Acolo, lângă cel ce-a aşteptat-o aproape trei decenii, acolo unde avea casa pregătită din vreme, acolo unde avea să se întâlnească şi să povestească de câte a lăsat în urmă şi de care e mulţumită, de copii şi de nepoţi, de strănepoţi… Acolo, unde porţile vieţii de după viaţă se deschid numai pentru ea, acolo, departe de furtunile şi vânturile vieţii, acolo, va aştepta ca ei să vină şi să aprindă lumină… „S-a stins când ziua mergea în crescând, precum plugul trecea în arând…” spunea preotul satului, căruia i se cuvine o smerită închinare pentru că este de-al lor, le ştie viaţa, pentru că este printre ai săi, iese în întâmpinarea lor, discută şi îi conduce întru credinţă şi spovedanie… A fost o slujbă în curtea bisericii din sat, unde, la intrare, străjuiau crucile de lemn, ca semn de credinţă şi jurământ făcut lui Dumnezeu, ca toate păcatele nemărturisite părintelui, la spovedanie, în viaţă, să le fie dezlegate şi iertate, şi nimic să nu se abată asupra urmaşilor… Vorbea despre Speranţa ca despre sora lui, de mama lui, de bunica lui… Îi ştia toate gândurile, tristeţile, bucuriile, împlinirile… Vorbea despre o pudoare în faţa copiilor, o anume intimitate, despre corpul ei, mereu ascuns… Dar trupul ei a început să se pârjolească, să se încovoaie, să-şi ia ajutoare pentru multă vreme… Inima ei credincioasă şi curajoasă, voinţa ei neclintită, ca o stâncă veşnică, nemişcată din ograda ei din care nu s-a mişcat şi căreia i s-a dedicat zi de zi, folosindu-se de ajutoarele ei – ciomegele. O purtau peste tot, fiind una cu pământul… Nu ştiai unde se termină ea şi unde începe pământul… Era tot mai aproape de el, făcând tovărăşie cu acesta, se hrănea din seva lui, iar el era cel ce-i storcea ultimele cuvinte de rugăciune, bucurându-se de fiecare dimineaţă petrecută în casa ei, până când se făcu una cu pământul, primind-o într-însul, acolo unde se îndrepta pentru o nouă viaţă, în existenţa căreia credea… A întins mâna în ceasul cel mai de deznădejde, a simţit mâna lui Ion, bărbatul ei, care o conducea pe drum nou… Vorbea în cuvinte alese despre copii şi nepoţi… Cuvintele lui erau adevărate şi, pentru mulţi, erau desprinse dintr-o lecţie de curaj şi izbândă… Ea era mulţumită de ce vedea şi auzea, căci sufletul ei era printre ai săi şi era plin de satisfacţie. Sufletul ei era în mâna lui Dumnezeu, iar după multă vreme, era împreună cu Ion…
14 ian 2011

Frământări

Oricât de pustiitoare i-au fost vremurile şi oricât de prădalnici i-au fost oamenii, nu au izbutit s-o clintească din drumul ei, să-i pună stavilă sau s-o întoarcă din drumul ei prin glia strămoşească, acolo unde a vieţuit de când se ştie, după credinţa şi datina străbună. Chiar dacă puterile începură să-i scârţăie, nu se da bătută… Ea a împărţit şi binele şi răul cu fiica sa, cu nepoţii ei, care veneau unul după altul, să-i oblojească rănile sufletului, din ce în ce mai trist şi obosit, lângă trupul din ce în ce mai bătrân şi scorburos, acolo unde pot creşte mlădiţele tinere, care să se înfrupte din avuţia lui. Nu a avut gânduri de separare… Erau lipiţi de locul natal, erau legaţi de casă şi pământ, cu rădăcini înfipte atât de adânc, că nimeni şi nimic nu-i putea clinti din loc. Viaţa a învăţat-o că pentru a supravieţui, trebuie să stea lângă ai ei, să se sprijine pe ei, să viseze o dată cu ei, să atingă idealul dorit, să trăiască în curăţenie sufletească, să se ocrotească unul pe celălalt.
Era frământată de un gând mai înalt: gândul de a moşteni, spre apusul vieţii, averea care îi lipsea şi pentru care s-a zbuciumat atâta, cerând şi implorând… Cerea un drept al ei, o bucată de pământ rămasă de la bărbatul cu care a trăit şi cu care a avut doi copii. Ea era fată săracă, cu părinţi şi mai săraci, iar prima bucată de pământ a avut-o de la Muma şi Unchiu, oameni fără copii, dar cu sufletul mare pentru cei sărmani.
Cuvintele ei minunate, neauzite şi nerostite de nicio fiinţă omenească până atunci, au străbătut până la marginea pământului, până la cer. Domnul, cucerit de frumuseţea şi blândeţea femeii, a sărit în ajutor, dar prea târziu să se bucure, sau poate prea devreme, ca să ştie că averea sufletului ei preţuia cu mult mai mult decât averile materiale. Căci avuţiile ei, adunate cu atâta sârg, fără să primească ceva de pomană, sunt măsurate de cântarul bunătăţii şi al omeniei. Când a mâncat o pâine curată, muncită cu sudoarea frunţii, a împărţit-o cu cei de un leat cu ea, iar izvorul sufletului se revarsă asupra celor cunoscuţi prin vorbe de suflet… A urcat în viaţa ei multe golgote şi a răzbit. Oare care a fost secretul ei? Ce forţă a îndemnat-o să se încumete la aceste lucrări, să le izbândească?

Suflet de copil

Şi anii au trecut fără să fi uitat vreo clipă tragedia ce s-a abătut asupra lor. A devenit tot mai tristă şi căuta locuri numai de ea ştiute ca să poată plânge în voie, să urle şi să-şi poată despovăra sufletul. I-a pierit şi zâmbetul pe buze; nimeni şi nimic n-o putea readuce la bucuriile copilăriei, la jocurile ei… Au trecut anii, a început să apară primele semne ale iubirii, crezând în bărbatul care i-a devenit soţ. A fost o căsnicie în care vieţile au mers paralel, nu mai reuşeau să comunice, să se înţeleagă, vorbind fiecare pe limba lui. Era ceva ce nu înţelegea sau nu vroia să recunoască, că totul a fost o iluzie, că nimic din ceea ce trebuia să fie nu era şi de fapt a trebuit să recunoască că trăiau un sentiment de frustrare, de neîmplinire şi că salvarea lor trebuie să vină din separarea lor. Atunci când nimic nu te împinge spre casă, când nu alergi spre căldura căminului şi spre apropierea grabnică de soţul tău, atunci poţi fi sigură că legăturile înscrise pe o biată hârtie nu mai contează, iar cele de suflet s-au frânt şi nimic nu le mai poate înnoda.
„Mă bucur să te văd pe aici... Să ai un an bogat! Sper să ne revedem în această primăvară.” Aşa a început dialogul dintre noi. Şi încet-încet, firul se deşiră şi am rămas impresionată de drumul pe care l-a parcurs, de toate eforturile ei de a atinge fericirea… Eram atât de curioasă să aflu mai multe despre ea, ştiind că timpul este atât de preţios pentru ea, dar pentru mine din ce în ce mai puţin generos, iar şuvoiul de întrebări ce a ţâşnit, nu a mai putut fi stăpânit… Nu are copii, dar îşi doreşte… Dă vina pe barză că ar fi supărată pe ea şi a pedepsit-o pentru o vreme…
”Nici nu ştiţi ce mândră mă simt şi cât mă laud că mi-aţi fost învăţătoare. Vă datorez reuşitele din viaţă, fără exagerări…” Eu mă laud cu fiecare din voi, că mă ajutaţi să nu irosesc timpul, să-l preţuiesc, să scriu, iar cărţile mele de suflet sunt o mărturie vie a ceea ce sunt…
„Ştiţi că am emoţii când vorbesc cu dumneavoastră.”
Înseamnă că ai suflet de copil.
„Cam da... şi-mi sunteţi tare dragă...”
Eşti sinceră şi mă bucur că anii au trecut încet pe lângă tine.
Ţi-am remarcat sinceritatea şi trebuie să înveţi că adevărul trebuie spus pe jumătate. De multe ori, nu poţi şti care jumătate? Şi ca să nu te încurci, spui tot adevărul de la început.
Eşti fericită, împlinită? Ştiu că ai fost în căutarea destinului.
„Eu sunt mulţumită, nu mă plâng. Fericirea, cred că, nu e pentru oricine.
Credeţi în destin?”
Da, cred, cred în vise, cred în viaţă după viaţă, pentru că pot comunica cu cei de Dincolo…

Aripi frânte

Au fost ani frumoşi şi de fiecare dată când îi întâlnesc, mă bucur. Ei păstrează încă emoţia regăsirii, iar eu, prin ei, prind viaţă, mă hrănesc din amintiri şi am emoţia testării. De această dată ştiu că rolurile s-au inversat, că trebuie să răspund la întrebările lor şi testul pare să fie din ce în ce mai greu, cu cât anii se preling atât de repede pe lângă mine.
Mariana nu se aştepta să ştiu atâtea secrete din familia ei, pe care le credea ferecate în seiful uitării, pentru că multe amintiri ar deschide răni ce nu s-au vindecat încă. Sunt amintiri triste care i-au marcat viaţa şi au făcut-o, încă din anii întâi de şcoală, să stea departe de bucuriile copilăriei, să sufere în tăcere… Ochii ei trădau zbuciumul prin care trecea, dar nimeni nu putea să descifreze ce era în sufletul ei. Astăzi îmi fac curaj, îmi pun memoria la încercare şi o întreb despre acea perioadă tristă. O poveste adevărată, când tânărul tătic era pe trecerea de pietoni şi maşina unui demnitar comunist l-a lovit… A rămas infirm, la numai vârsta de 36 de ani. „De unde ştiţi? Cine v-a povestit? Tata?” Atâtea întrebări au urmat. A confirmat. Era un bărbat frumos, tânăr, cu o ţinută atletică şi un bun simţ ieşit din comun, un luptător înnăscut, cel mai bun model pentru copiii lui; a fost eroul supravieţuitor, eroul pe care-l aveau cu ei, desprins din prăpastia durerii şi a neuitării… Era mereu lângă ei, un om care a preferat să sufere în tăcere decât să ceară daune morale. Este omul care i-a ţinut pe toţi lângă el, tot mai uniţi, de teama că cineva din afară le-ar putea distruge unitatea. Am surprins-o, nu se aştepta să ştiu atâtea. Îl ştiam pe demnitar, dar nu s-a aflat niciodată. S-au folosit de acte şi semnături ca să scape de consecinţe. Omul care a fugit de la accident, dar care a ajuns la spital să îi ceară să-şi semneze declaraţia tăcerii şi i-au inoculat terapia tăcerii…
„Să ştiţi că după Revoluţie - când eu eram deja pe picioarele mele - am vrut să merg să-l privesc în ochi pe cel care a făcut asta şi să-i spun că tot a trăit şi că nu avem nevoie de nimic. A luptat câţiva ani să-şi caute dreptatea, dar n-a avut nicio şansă. După Revoluţie am vrut să redeschid dosarul, dar mi s-a spus că e clasat. Şi apoi tata m-a rugat să nu mai răscolesc nimic.” Au avut grijă să-şi acopere urmele… Aşa procedau, aşa se procedează şi acum. Dar a avut un înger păzitor, soţia lui, care a stat lângă el zi şi noapte, care s-a rugat pentru sănătatea lui, care a renunţat la ani buni de serviciu şi toate numai pentru el, bărbatul rămas infirm, şi împreună au o pensie de 1100 lei, pentru că în floarea vârstei li s-au frânt aripile tinereţii şi au făcut totul ca să supravieţuiască. Dureros şi revoltător. Iar cei vinovaţi se mişca liberi, cu pensii nesimţite, pensii de lux, trăiesc printre noi, fără să aibă regrete sau coşmaruri, au bătrâneţea mai uşoară, datorită unor privilegii, în timp ce mulţi părinţi şi bunici de-ai noştri sunt prizonierii sistemului, mereu umiliţi, fără puterea de a mai spera în ceva mai bun, înecându-şi necazul într-o coajă de pâine, aşteptând şi implorând ajutor de la Cel de Sus.