Şi anii au trecut fără să fi uitat vreo clipă tragedia ce s-a abătut asupra lor. A devenit tot mai tristă şi căuta locuri numai de ea ştiute ca să poată plânge în voie, să urle şi să-şi poată despovăra sufletul. I-a pierit şi zâmbetul pe buze; nimeni şi nimic n-o putea readuce la bucuriile copilăriei, la jocurile ei… Au trecut anii, a început să apară primele semne ale iubirii, crezând în bărbatul care i-a devenit soţ. A fost o căsnicie în care vieţile au mers paralel, nu mai reuşeau să comunice, să se înţeleagă, vorbind fiecare pe limba lui. Era ceva ce nu înţelegea sau nu vroia să recunoască, că totul a fost o iluzie, că nimic din ceea ce trebuia să fie nu era şi de fapt a trebuit să recunoască că trăiau un sentiment de frustrare, de neîmplinire şi că salvarea lor trebuie să vină din separarea lor. Atunci când nimic nu te împinge spre casă, când nu alergi spre căldura căminului şi spre apropierea grabnică de soţul tău, atunci poţi fi sigură că legăturile înscrise pe o biată hârtie nu mai contează, iar cele de suflet s-au frânt şi nimic nu le mai poate înnoda.
„Mă bucur să te văd pe aici... Să ai un an bogat! Sper să ne revedem în această primăvară.” Aşa a început dialogul dintre noi. Şi încet-încet, firul se deşiră şi am rămas impresionată de drumul pe care l-a parcurs, de toate eforturile ei de a atinge fericirea… Eram atât de curioasă să aflu mai multe despre ea, ştiind că timpul este atât de preţios pentru ea, dar pentru mine din ce în ce mai puţin generos, iar şuvoiul de întrebări ce a ţâşnit, nu a mai putut fi stăpânit… Nu are copii, dar îşi doreşte… Dă vina pe barză că ar fi supărată pe ea şi a pedepsit-o pentru o vreme…
”Nici nu ştiţi ce mândră mă simt şi cât mă laud că mi-aţi fost învăţătoare. Vă datorez reuşitele din viaţă, fără exagerări…” Eu mă laud cu fiecare din voi, că mă ajutaţi să nu irosesc timpul, să-l preţuiesc, să scriu, iar cărţile mele de suflet sunt o mărturie vie a ceea ce sunt…
„Ştiţi că am emoţii când vorbesc cu dumneavoastră.”
Înseamnă că ai suflet de copil.
„Cam da... şi-mi sunteţi tare dragă...”
Eşti sinceră şi mă bucur că anii au trecut încet pe lângă tine.
Ţi-am remarcat sinceritatea şi trebuie să înveţi că adevărul trebuie spus pe jumătate. De multe ori, nu poţi şti care jumătate? Şi ca să nu te încurci, spui tot adevărul de la început.
Eşti fericită, împlinită? Ştiu că ai fost în căutarea destinului.
„Eu sunt mulţumită, nu mă plâng. Fericirea, cred că, nu e pentru oricine.
Credeţi în destin?”
Da, cred, cred în vise, cred în viaţă după viaţă, pentru că pot comunica cu cei de Dincolo…
Parcă s-a născut pentru o viaţă plină de griji, pe când unii se nasc bogaţi, având tot ce-şi puteau dori, o viaţă uşoară, plină de lux… Sunt cei cărora li se întinde covorul roşu, păşesc pe acesta fără să fi simţit povara zile de mâine… Ea a păşit pe un altfel de covor, ţesut de mâinile ei, cu iubire şi preţuire pentru ceea ce se numea familia ei… Era ea, tot mai puternică, privind detaşată cum unii îşi satisfăceau puzderia de dorinţe, în timp ce se oprea zi de zi la florăria sufletului, înveşmântat în cele mai alese culori, desprindea cea mai frumoasă floare, ca să i-o dăruiască tatălui, ca leac de vindecare… Şi tot pentru el era cea mai bună felie de pâine, cel mai dulce măr, cea mai căutată portocală… Aşa se scurgeau zilele, anii, fără să se simtă nenorocită, căci vioara sufletului ei vibra intens şi cânta cel mai frumos cântec despre mama şi tata, fiinţele cele mai dragi care au învăţat-o că trebuie să se mulţumească cu puţin ca să fie fericită. A învăţat de mică ca să preţuiască viaţa, să se bucure de fiecare răsărit de soare, se minuna de tărâmul suferinţei, cunoscut mult prea devreme, căutând refugiul cât mai departe de ochii celor ce nu-i puteau înţelege zbaterile… Ea nu era singură. A fost susţinută de un alai de îngeri care au poposit pe pământ special pentru ea, să-i călăuzească paşii pe cărările cunoscute mult prea devreme…
RăspundețiȘtergere