E pe drumul cel bun. A preluat, din mers, tot ce au lăsat mama şi mătuşa ei, cu legăturile de rudenie, pe care le-au întreţinut atât de frumos, mai ales Gabi. Şi ori de câte ori trecea pe la moşia de la Moşteni, se oprea mai întâi la Târgu-Jiu – fiind singurii rămaşi în viaţă, din neamul berleştilor. A revenit şi acum, în plină vară. Locurile dragi, pe care le-a cunoscut odinioară, i s-au părut schimbate, dar primitoare. Îi cuprindeam zâmbetul plăcut şi, pe nerăsuflate, deşertam tolba cu poveşti. Şi interesul creştea faţă de întâmplările de ieri şi de azi, faţă de bucurii şi prea multe tristeţi, faţă de cei vii şi cei morţi. Că despre ei vorbeam şi îi pomeneam mereu pe toţi, cu cele bune, lăsate de ei pe pământ. Că e bine să-i pomeneşti, fiind mai uşor dorul de suportat. Am stat în cuhnie şi am povestit. A venit încărcată. Eram ca un copil care aştepta acadeaua sau portocala… Şi mi le arăta pe rând şi mă întreba daca îmi plac, ca să le port, că au fost ale mamei şi al Artemisei… „Îţi place şalul?” „E pentru tine.” Are darul vorbirii şi mă fascina. Acum, este mare moşieriţă. Stăpâneşte tot ce au lăsat bunicii, tot ce au păstrat părinţii. Nimic nu s-a înstrăinat. Poate că atât cât trebuia, ca cineva să ţină rostul, să îngrijească gospodăria. Târziu, în noapte, obosite de vorbă, adormeam. Dimineţile erau ca pe vremea strămoşilor. Tot ce era mai bun prin casă era pus la bătaie. Ne răsfăţam cu tot ce ne dăruia grădina: cu roşii şi castraveţi, cu prăjitură cu vişine… Am cutreierat grădina - ce a mai rămas din ea… Am vorbit cu muncitorii care lucrau de zor la casa vecinului, baricadat între ziduri înalte; am vorbit despre multe, despre cum o duce… Are prea multe pe cap. Este femeie, dar şi bărbat în casă. De când cu moştenirea moşiei, e pornită pe „reforme”. Vrea să dea viaţă şi strălucire conacului, să fie urmaşul demn al gâlceştilor şi berleştilor… Are multe idei şi toate vor prinde viaţă în timp – timpul cel generos cu ea. Este visul ei, poate că cel mai frumos şi care merită orice sacrificiu… Este încă tânără şi plină de curaj. Viaţa a călit-o şi tot viaţa a învăţat-o că merită să pornească pe drumul strămoşilor, căutând, prin colbul acestuia, acele urme ale paşilor lor, în satul Moşteni – Logreşti.
