Noapte sfântă

Este o noapte magică, plină de aşteptări şi speranţă, o noapte Sfântă care ne adună în case, lângă cei dragi, ca să depănăm o frumoasă poveste despre darurile împărţite, pe furiş, de cel care nu se arată niciodată, Moş Nicolae.
Dacă plânsetele şi rugăminţile disperate ale celor trei fete sărmane l-au înduioşat pe Sfântul Nicolae şi le-a ajutat, aruncându-le dar de zestre, noaptea, fără a fi văzut, tot aşa să-ţi audă şi ţie dorinţa şi să ţi-o îndeplinească în această noapte. Mă voi ruga şi eu ca somnul să-ţi fie vegheat de îngeri şi în zorii zilei să te bucuri, să ai spor în toate, să mergi bine cu sănătatea, să fii ajutat de gândul cel bun, să fii răbdător, sporindu-ţi averea din suflet prin iubire şi adevăr.
La mulţi ani, pentru tine şi întreaga familie!

Un om între oameni

Un om, contemporan cu noi, desprins dintr-o altă lume, mai curată şi liniştită, un om decent şi cu bun simţ, un om bogat în amintiri, modest şi nedezlipit de locul pe care l-a transformat într-un sanctuar al vieţii, un om care a renunţat la pretenţii şi la bucurii, dar a căutat locul cel mai simplu şi mai aproape de realizările lui, fără să se detaşeze de ele, fiindu-i hrană spirituală. Un om care nu a renunţat să trăiască, un exemplu pentru mulţi, care nesocotesc aceste virtuţi, din ce în ce mai rare. Este omul cu mulţi prieteni ştiuţi şi neştiuţi, omul care a purtat aceleaşi straie şi iarna, şi vara, hainele cinstei şi măiestriei, omul care are înscris pe cuponul de pensie o sumă modestă, omul care stă departe de imperii, lux şi bogăţie, dar tot mai aproape de idealul de viaţă de la care nu a abdicat. De Sfintele sărbători ale Crăciunului şi Noului An, îi urez sănătate, viaţă îndelungată, cu binemeritata mulţumire sufletească.

Ileana Dogaru - in memoriam

Suntem ceea ce am făcut şi ceea ce am lăsat în urmă. Despre o moştenire nevăzută de unii în timpul vieţii, pe lângă care am trecut grăbiţi şi nepăsători, fără să privim o făptură desprinsă din altă lume, mereu cu zâmbetul pe chip, cu o ţinută perfectă, pe un trup maiestos, sobru… Fiecare întâlnire îmi consolida admiraţia pentru ea, pentru ele. Erau împreună, aşa au hotărât, nu ştiu când… Poate că din copilărie sau poate că mai dinainte, şi lucru rar întâlnit să supravieţuiască ani îndelungaţi, împreună. Nu au avut nevoie de separări, nu au existat discuţii pe pământ, pe pomii din grădină, pe roadele lor, pe flori, pe scaun, pe masă… Au coexistat, au cooperat, au comunicat, au comemorat… Şi dacă timpul era mai darnic, puţin mai darnic, ar fi câştigat pariul cu viaţa, cu moartea, şi sărbătoreau centenarul unei existenţe de neimaginat, pe o stradă ce devine din ce în ce mai tristă şi mai pustie, căci cei ce au deschis drumul nou şi poarta nouă se retrag pe alte cărări, poate alte împărăţii, lăsându-ne acele averi de suflet, pe care le revendicăm numai după dispariţia lor.

Cruci pereche

Atât pot spune. Şi poate că am spus totul. Rar se întâmplă, ca şi în lumea de Dincolo, să păşească împreună, să fie mai aproape decât au fost vreodată, să-şi spună ceea ce a rămas nespus... Doamne, ce durere au putut lăsa în urmă, pentru cei ce nu vor putea uita curând sufletele lor adormite şi atât de aproape... Mă simt vinovată pentru că nu am reuşit să ajung şi eu, cât au fost în viaţă, dar ele au fost cele care nu şi-au uitat neamul, fie el şi prin alianţă, au făcut puntea dintre noi, au ştiut s-o întreţină...
Dumnezeu să mă întărească, să pot trece peste această nesfârşită şi rar întâlnită durere. Pe această punte tristă, atâtea capete plecate rămân plângând, privind tăcute, înmărmurite la cele două suflete împreunate şi nu ştiu pe care s-o plângă mai întâi. Şi tot acolo sunt două cruci pereche, proptite de zid durerii, iar lacrimile, înnodate pe faţă, mi se preling şiroaie pe buchetele cu flori, ce nu au ajuns la timp… Pe aceeaşi punte, întrevăd îmbrăţişarea lor; nici ploi de lacrimi şi suspine nu vor reuşi să le desprindă una de cealaltă. Numai aşa vor putea veghea asupra celor rămaşi într-o lume săracă, bolnavă şi din ce în ce mai tristă. Şi an de an, în miez de toamnă, voi aprinde două lumini, scoţând, din lada cu zestre a amintirilor postume, o candelă de suflet, rămasă-n mâna tremurândă, pe drumul din ce în ce mai scurt, plin de suspin şi tot mai pustiu…

Printre nori

Rugă

Să-ţi fie pământul, Acolo, bogat,
Ca-n viaţă şi-n moarte, să fii împărat,
Să scrii alt poem de viaţă şi dor,
Pentru bietul popor, de grabă, muritor.

Să scrii un poem de iubire şi cânt,
Aşa cum l-ai scris, cât ai fost pe pământ,
Să-ţi fie iertată tristeţea din gând,
Pe noi ne-ai lăsat mai trişti şi plângând.

Ne-ai lăsat sleiţi de puteri şi oftând
După versul de aur ce-l rosteam lăudând
Un popor viteaz şi o ţară de vis;
Clădeşte, Acolo, un nou paradis.

egilcescu: Ioana - In memoriam

egilcescu: Ioana - In memoriam: "Ioana – In memoriam Era ce nu vei mai găsi în această lume. Era omul lipsit de patimi şi de prejudecăţi. Era omul pur, cuminte şi cu iubir..."

Deosebiri

„Este oare lumea o vale a plângerii, cum spun creştinii, şi noi suntem aruncaţi în ea doar pentru a ispăşi crimele dinaintea acestei vieţi nenorocite?” George Sand
Şi viaţa noastră e din ce în ce mai nenorocită, fără a găsi o soluţie. Căci de marea proprietate a ţării (sau de marea împărţeală) dispun cei ce vor să profite de bunul nostru, al tuturor, ne înghit cu neruşinare sufletul, ne dezmoştenesc tot pe noi, cei slabi, care ne rugăm zadarnic cerului. În timp ce trupul ţării lâncezeşte şi suferă, unii au prădat din pământul ţării, aproape uscat ca şi omul, ajuns în pragul disperării şi al sinuciderii. Şi nu poţi să treci cu vederea haitele de lupi care se năpustesc, fără milă, asupra roiului de săraci flămânzi. Că cei bogaţi vor să fie şi mai bogaţi şi vor să-şi păstreze acest statut până dincolo de viaţă, pe când cei săraci sunt exterminaţi sub privirile celor care, în loc să salveze, seamănă discordia, nemaiputând să pună capăt mizeriei în care trăiesc.
Dacă vrei să schimbi lumea în care trăieşti, începe cu tine, schimbă-te în bine... Dacă vrei să scapi de criză, începe să-ţi gestionezi toate accesele de furie, să-ţi înfrânezi pornirile agresive, să-ţi corectezi limbajul vulgar, să fii mai îngăduitor cu semenii tăi… Dacă vrei să parcurgi un drum lin, fără obstacole, să echilibrezi balanţa, acolo unde viciile atârnă atât de greu, iar virtuţile nu mai există (sau nimeni nu mai crede în ele), pentru că minciuna şi îmbuibarea au luat locul adevărului, atunci, schimbă macazul. Ai devenit omul lipsit de zâmbet, grav, posac, impulsiv şi nimănui nu-i face plăcere să te aibă în preajmă? Schimbă-te. E nevoie de această decizie, pe care s-o iei cât mai rapid, până când frica şi laşitatea nu pun stăpânire pe tine. Învaţă să trăieşti cu puţin, ca să câştigi mult mai mult, pe alt plan, sufletesc. Porneşte în căutarea gurii de oxigen, care să-ţi cureţe partea întunecată a gândurilor. Trăieşte în natură, bucură-te de roadele ei şi nu lăsa ca ideea de criză să-ţi înceţoşeze mintea. O criză care nu este un fenomen al naturii dezlănţuite, ci al oamenilor, că mereu omul este cel ce poate declanşa marile necazuri, marile catastrofe, marile tragedii… Nu putem da vina pe furia apelor, furia soarelui, furia vântului… Omul este răspunzător în faţa dezastrului şi suferim toţi, deopotrivă, mai ales generaţiile viitoare, care găsesc totul pârjolit în cale, totul otrăvit, pentru că nişte minţi bolnave au scăpat din frâu virtuţile, culegând în grabă viciile, împrăştiind otrava… Da. Mâna omului e mereu blestemată şi ea este în stare de a semăna uscăciune şi sărăcie… Iar omul simplu este prins într-o capcană, citeşti asta pe chipul lui, tot mai întunecat, şi nu se va găsi nimeni să-i explice de ce a ajuns într-o asemenea stare… Se cere muncă, dar tot mai puţini vor să muncească, sporind mizeria.
Ţin minte că, pe vremuri, eram grânarul Europei, acum, suntem groparul deşeurilor… Înainte, se vorbea despre curent gratuit, pentru că aveam resurse proprii, acum, suntem îndatoraţi, cu facturi imense, fără ca cineva să ne spună de ce… Mi-aş dori să fim poporul care să nu depindă de Fonduri, care mai de care mai sofisticate, cu reguli scrise pentru avantajele lor... Se vorbeşte de criză, dar oamenii construiesc, îşi cumpără maşini, într-un cuvânt, au lărgit cureaua. Şi atunci? Unde este criza? Să fie scăpată voit pe piaţă, după ce a fost bine frământată în laboratoarele lor, iar avantajele să curgă în favoarea lor. Nu dorim conturi în valută, nici pungi cu bani. Vrem să trăim cinstit, din munca noastră. Şi cei bogaţi să aibă aceleaşi drepturi cu cei săraci, să fie o lege pentru toţi, căci acestea nu se obţin prin violenţă, anarhie, ci prin stăruinţă în muncă, înclinare spre învăţătură şi respect pentru legile ţării. Dar şi la acest capitol punctează omul de rând, dornic să nu fie călcat în picioare, umilit, purtând haine curate, săturându-se de mizerie, de rănile din palme, de bolile ruşinoase, de păduchi, de râie, de inaniţie… Că spaima zilei de mâine este atât de apăsătoare şi nu vrea să se reverse şi asupra copiilor. Cine să-i vindece rănile din palme, cine să-i spele petele de ruşine de pe trupul din ce în ce mai obosit de muncă. Că omul a ajuns să lucreze zi-lumină, fără pauză, epuizându-şi, încet-încet, puterile, fără să simtă, şi numai când a căzut, doborât de boală, nimeni nu îl mai poate trata cum trebuie, că nimeni nu l-a asigurat. Şi se va întoarce la lepra mizeriei, acolo de unde a plecat, fără să-l mai bage cineva în seamă. În zadar va mai bate la casa omului bogat, să primească de lucru, sau să cerşească o porţie de mâncare. Haina, mirosind a boală, îl va arunca la marginea societăţii şi, uşor, va putea fi împins în prăpastia morţii, descoperind, prea târziu, deosebirile dintre oamenii aceluiaşi popor.

Toamna, la moşie

egilcescu: Ioana - In memoriam

egilcescu: Ioana - In memoriam

Ioana - In memoriam

Ioana – In memoriam

Era ce nu vei mai găsi în această lume. Era omul lipsit de patimi şi de prejudecăţi. Era omul pur, cuminte şi cu iubire de părinţi, de neam. De neamul ei era legată trup şi suflet. Avea o bunătate de nedescris, nemaiîntâlnită de mine. Poate că mama mea era deasupra tuturor. Iar ea era dintr-un aluat asemănător. Avea un zâmbet moştenit, cu care s-a născut şi nu l-a pierdut nici pe patul de suferinţă… Chipul ei radia de o bucurie gingaşă, amestecată rar cu unele adieri de îngrijorare. Iar ochii ei erau asemenea cristalului, curat şi nealterat. Te privea fix în ochi, şi nu puteai rezista fără să te laşi învins de puterea de seducţie, de privirea ce pătrundea prin tot corpul, căutând un loc pe care să se sprijine… Era femeia perfectă, casnică din cap până în picioare, femeia care nu obosea niciodată şi în aşternuturile ei te simţeai ca în raiul de pe pământ, visai frumos şi încercai această lecţie, pe care o vroiai, întocmai, şi în casa ta… Dar nimic nu se potrivea. Hainele tale nu aveau mirosul de apret, pregătit din făină specială, trei nula, ele nu erau atât de perfect călcate, ca să nu-ţi lase dungi pe piele în zorii dimineţii… Şi timp avea ca să gătească, să spele, să facă curăţenie, să-şi îngrijească copila, să-şi iubească soţul; şi timp avea ca să-şi viziteze, în fiecare sfârşit de săptămână, părinţii… Aducea pentru fiecare câte un sac plin cu zâmbete şi voie bună, vorbe tandre, pline de respect şi mulţumire pentru părinţi, unchi, mătuşă, precum şi nenumărate daruri. Pentru că ea câştiga bine şi ştia să-şi chivernisească bugetul, împreună cu soţul ei. Cât a trăit, a muncit din greu pentru lucrarea pe care o considera opera de artă a vieţii ei, pe care o preţuia enorm. Se oprea în prag, privindu-şi cu drag opera, la care lucra cu răbdare, migală, preţuind şi admirând frumuseţea ce izvora din ea. O urmărea conştiincios cum creştea în atelierul de care era mândră. Numai ea a ştiut s-o şlefuiască, s-o îngrijească, s-o pregătească pentru drumul vieţii şi s-o aşeze acolo, în sufletul ei pentru totdeauna. Primele raze ale soarelui o găseau cu rufele spălate şi întinse, cu mâncarea pregătită. A ştiut s-o răsfeţe zi de zi, oferindu-i cele mai curate sentimente. Îi era teamă să le scoată la lumină, să le vadă lumea, ea le ţinea înlăuntrul ei, pentru că erau sănătoase, în comparaţie cu trupul ei tot mai slăbit. Vroia să se hrănească din ele, avea nevoie de acest leac al iubirii, crezând ca Dumnezeu va face un miracol şi ea îşi va găsi vindecarea prin iubirea celor din jur. Că toţi o iubeau. Nu puteai să n-o admiri, să-ţi doreşti să fii ca ea. Iar ea îşi dorea să fie ca noi. A lucrat optsprezece ani la lucrarea vieţii ei, se grăbea mereu, simţindu-şi sfârşitul aproape. Îi curgeau din ochii ei minunaţi lacrimi fierbinţi, cădea în genunchi, întindea braţele tot mai sus, spre cer, se ruga şi cerea timp. Ea avea nevoie de timp, pentru că o mamă are nevoie de timp ca să-şi desăvârşească lucrarea. Avea tot ce îi trebuia, dar mai puţin, sănătatea. Avea bani suficienţi ca să poată cumpăra leacuri din cele mai bune, pentru a se trata şi vindeca, dar pe vremea aceea a fost tratată de o boală pe care nu o avea şi în dosul ei, cealaltă, care cu greu a fost depistată (poate ca atunci când nu se mai putea face nimic), a şubrezit-o încet-încet, săpând şanţuri adânci, galerii nevăzute prin tot corpul, risipindu-i zâmbetul şi bucuriile, punând în locul lor teama, îngrijorarea… Şi toate au ucis-o în floarea vârstei, lăsând în urmă o mare şi nesfârşită durere. Numai cine ştie ce a pierdut, poate să fie atins pe vecie de o altă boală, cea a sufletului şi nimeni nu poate pune stavilă în faţa unor vicii, ce se năpusteau asupra celor rămaşi, în goana după fericirea pierdută. Aşa îşi găseau salvarea şi tot aşa încercau să uite chinurile ce au răpus o floare în toată splendoarea ei, acum douăzeci şi cinci de ani.

VID00035

VID00057

O altfel de nedreptate

Doamne! Îmi vin atâtea în minte… Sunt revoltată pe mine că trăiesc în aceeaşi mizerie ca ieri, poate că mult mai mare… Sunt revoltată că unii au fost urmăriţi de securitate, dar au avut ce mânca… Unii au tremurat de frică, dar au trăit în aceste chinuri, alături de ai săi, şi-au drămuit fiecare leafă, fără să se împrumute… Unii se cred mai valoroşi decât alţii, pe seama celor săraci, exploataţi, urmăriţi… Nimeni nu ne-a întrebat dacă suntem de acord cu ei… Şi eu voi scrie despre o altfel de politică, adepta corupţiei, devenită lege şi dirijată de sus de tot, batjocorind omul de rând, amărăştean devenit peste noapte. Pentru că marii şefi ai corupţiei au preluat funcţii importante şi au trecut la vânarea averilor pe care le-au trecut în custodia lor, au inventat jocuri de noroc, bănci, atrăgând bietul om sărac în aceste amăgitoare scene de corupţie sau curse-maraton, de unde ieşeau învingători organizatorii… Au creat legi pentru ei, să-şi pună la adăpost averile câştigate, continuând jocul.
Şi acum, ne fac să credem că rădăcinile corupţiei se află în sărăcie. Că noi, săracii, am adus ţara în halul în care suntem, că noi, pensionarii, nu am muncit pe brânci, până la adânci bătrâneţi, ca să fim în continuare plătitorii fideli de impozite, de dări, care mai de care mai sofisticate, inventate peste noapte de distinşii patroni de suflete, care ne vor impozitaţi şi împovăraţi pe viaţă (o altă manevră a capetelor luminate, a patronilor de bănci), stingând lumina peste sufletele îmbătrânite înainte de vreme. Iar lumina mult aşteptată este cufundată definitiv în mizerie, rămânând aşa pentru multă vreme, căci numai aşa se poate fura cel mai bine şi cel mai mult, pe întuneric.
Poate că din patru în patru ani, mizând pe o dragoste fulgerătoare la prima vedere, vor aprinde lumina ca să îi vedem cum jură în cel mai colorat limbaj suburban, pe ce au mai scump, făcând promisiuni care mai de care mai tentante; îi vom vedea cum îşi poartă bărbiile duble revărsate peste gulerele imaculate ale cămăşilor, cu osânza abuzurilor pantagruelice, debordând peste cingătoare, de nu-i mai încap nici costumele Armani, dar nici limuzinele occidentale, de pe pernele cărora sfidează, mai apoi, supuşii din feuda lor... Îi vom vedea atunci închinându-se cu făţarnică evlavie în faţa Crucii, sub bliţurile comandate de reporteri şi vegheaţi de camerele de luat vederi... Sunt ei, care aruncă din mers, pe caldarâm, pomeni amărăştenilor, precum câinilor vagabonzi, precum animalelor! Zguduitoare imagini ale degradării condiţiei umane! Pomeni (poate din banii publici), azvârlite sărăcimii prăbuşite în ţărână în încăierarea disperării!
Şi voi scrie despre toate acestea încă multă vreme, fără ca cineva să-mi laude şi să-mi ia în seamă toate câte îndură omul de rând, devenit tot mai bogat în sărăcie.

Lina

De dimineaţă plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor şi le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ţine în casă… Şi-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat, cât am îmbătrânit şi cearcănele, şi ridurile, şi părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Şi lucrurile din casă, căsuţa aceasta care e mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în faţa casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun şi puţini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă, s-o îmbărbăteze şi să-i adreseze urarea „Să trăieşti”. E încă acolo, în faţa casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu faţa tot mai suptă şi îngălbenită de boală… Doar ochii sunt la fel de senini şi liniştiţi ce cată spre cei ce trec grăbiţi, fără să arunce măcar o privire sau să facă popas lângă gardul ei… O biată fiinţă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică… Azi lipseşte, poate că ploaia a ţinut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în faţa casei, să-şi alunge tristeţea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma… Ne vedeam destul de des şi depăna amintirile ei despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte şi mai câte… Era o fiinţă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinaţii spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, şi puteai citi ca într-o carte deschisă ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunţările la tot ce îi plăcea. În ceasurile de singurătate, o tortura simţământul de deznădejde, iar când mă întâlnea, îşi deschidea uşor sufletul şi suferea şi ea, ca orice om năpăstuit de boală, când auzea de necazurile mele. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii şi durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că aşa îşi găseşte alinarea, dar tristeţea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea şi se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo îşi putea aşterne durerea, acolo îşi găsea liniştea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veşnică. Nu a fost fericită, nici măcar pe jumătate din fericirea pe care o dăruia din suflet nepoatelor ei. Au urmat alte zile şi alte seri, alte luni şi alte anotimpuri, dar toamna vieţii a fost una tristă şi fiecare frunză cădea retezată de necazuri şi durere, iar sufletul ei era apăsat ca de o povară ce creştea şi se răspândea în tot trupul. Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea, pentru că petrecea ore îndelungi în faţa casei. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era mereu închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră, am văzut luminile aprinse. Cineva a ieşit afară şi a aprins o lumânare de ceară. Ardea uşor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Multe lucruri le-a cufundat în adâncul sufletului şi au pierit o dată cu ea. Ce a rămas din viaţa ei a fost munca, munca grea, iar esenţa vieţii ei a fost renunţarea, veşnica renunţare… Şi noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim alături de florile care vor înflori multă vreme, dar fără Lina. Că ea nu se lupta cu moartea. O privea cu umor, o aştepta pentru că făcea parte din ea. Se lupta cu boala indiferenţei, cu cea a renunţării şi tristeţii. Moartea era a ei şi pe fiecare, luat de aceasta, ea l-a plâns, l-a sărutat, l-a vegheat şi l-a pomenit. Lina a avut tot şi a pierdut tot, dar de fiecare dată se minuna că Dumnezeu i-a dat zile prea multe. Să fie aşa sfârşitul? Să fie aşa clipa de certitudine a apropierii sfârşitului? Când m-am dezmeticit, totul mi se părea cuprins de o linişte nefirească. Niciun glas, nici foşnetul paşilor pe cărare, nimic. În noaptea cea neagră, pleoapele devin tot mai grele, iar lacrimile încep să curgă, să se amestece cu stropii de ploaie…

Iuliu

A avut un drum atât de anevoios, cu multe piedici, mulţi duşmani, dar nimic nu l-a împiedicat să renunţe la visul lui, a insistat, a căutat sprijin după ce a fost exclus din partid. Nimeni n-a reuşit să-i ia darul vorbirii, glasul lui divin, inteligenţa sclipitoare. Erau ale lui, le-a câştigat prin muncă. Era unic. Şi-a croit drumul singur, muşcând cu toţi dinţii din viaţa pe care o iubea şi clipa pe care o exploata până la ultima suflare. Marea lui pasiune era cititul, dar strălucea în toate. Născut pe 21 martie – stejar – sub care nu creşte iarba. Mereu sub aripa lui Cupidon, savurând fiecare plăcere, înfruptându-se din tolba cu săgeţi a acestuia şi străpungând inimile aleselor. O persoană care se remarca prin ţinută, putere, prestanţă. Mereu învingător, niciodată învins, poate răpus de boală.
Era un filosof, mai degrabă un eseist, cu publicaţii numeroase, cu luări de poziţie, cu critici şi cu prezentare de soluţii. A vrut să atragă atenţia asupra lucrării sale de doctorat, cu o temă despre religie şi a stat această lucrare peste un deceniu prin sertarele comisiei, fiind mereu respins de către unii care s-au ridicat nemeritat pe scara ierarhică, au obţinut diplome şi funcţii, în timp ce Iuliu a rămas filosoful neînţeles. Colecţiona cărţi şi manuscrise vechi, avea autori preferaţi pe care îi cita (Mircea Eliade…). Memoria lui a fost uimitoare, poate că asemenea lui Nicolae Iorga sau a altor persoane ilustre ale istoriei şi literaturii universale. A terminat două facultăţi (pe vremea aceea era un lucru rar), a doua a terminat-o parcurgând doi ani într-un an. Îşi găsea fericirea în prejma cărţilor pe care le devora şi strălucea când cita din cărţile preferate, iar tonul era unul acaparator, vesel şi antrenant. Avea o putere de seducţie prin ceea ce ştia şi cum reuşea să calmeze, chiar să vindece. O frunte peste care s-au aşezat laurii succesului, dar şi povara restriştilor. De fiecare dată, la sfârşitul fiecărui an universitar, a obţinut carnetul roşu, pentru rezultate excepţionale. A fost oratorul ideal, cetăţeanul complex, profesorul desăvârşit, filozoful neînţeles… A reuşit fără vreun ajutor din partea cuiva; a concurat pentru posturi universitare; a reuşit acolo unde unii reuşeau numai cu intervenţii din partea partidului. Visa zi de zi, aştepta momentul lui, al reînvierii, restituirii, reabilitării. Era responsabil, în mare parte, de neşansa lui, de nereuşitele lui… Inteligenţa, cultura, rafinamentul, le-a pus în slujba adevărului şi dreptăţii. Dar pe vremea aceea, adevărul stânjenea, ucidea… Era nevoie de compromisuri, pe care el refuza să le facă. Până la urmă, nevoia lui, de a se desăvârşi pe plan profesional, a înclinat balanţa şi spre acestea, apelând la un fost coleg de facultate, membru marcant al partidului. După mulţi ani, a fost reprimit în partid şi a primit aviz favorabil ca să-şi susţină teza de doctorat. Cu o lucrare prăfuită, în faţa unei comisii mediocre, cu un coordonator de lucrare care l-a prezentat ca trădător de ţară pe Mircea Eliade, cu un preşedinte de comisie selectat după vechimea în partid, mai puţin pentru meritele profesionale, Iuliu s-a prezentat strălucit, şi-a susţinut lucrarea, iar noi i-am fost alături. S-a declanşat în faţa noastră ca un vulcan, a erupt puternic, a împrăştiat lava acumulată de-a lungul aşteptărilor şi toată iubirea pentru autorii preferaţi… A împărţit-o cu noi, îndemnându-ne să-i iubim, să-i citim… A fost ziua lui de glorie în care a strălucit atât de puternic, încât toţi au fost fascinaţi de abilităţile lui de a se strecura prin toată literatura religioasă, oferind citate, jucându-şi rolul vieţii lui, cel mai frumos, cel mai iubit, pentru că tot ce se obţine greu este preţuit şi nu se uită.
Pe cât de strălucită i-a fost inteligenţa, pe câtă grijă a avut pentru desăvârşirea carierei, pe atât de jalnică i-a fost viaţa personală, cu ispite şi aventuri, cu puterea lui miraculoasă de seducţie, cu propriile lui neclarităţi, cu iluzii trecătoare, ca hrană a poftelor nemăsurate. A zburat atât de sus, cu propriile aripi, dar puţini au fost cei care l-au apreciat. El era ceea ce era şi nimic altceva. Iar eu am trăit atât de puţine clipe lângă acest pământean, poate cel mai iubit şi strălucit pământean, care a fost fratele meu mai mare, Iuliu.

"Scene de căznicie"

Îmi simt bătăile iuţi ale inimii... Viaţa... Ce frumos a trecut pe lângă ea, în ciuda tuturor piedicilor şi a nehotărârilor... Şi-a dorit cu ardoare ceva şi a reuşit... Dana Voicu, o fetiţă cu cele mai frumoase pampoane, acum 30 de ani, când trăiam pentru o idee, pentru elevii mei, pentru binele lor, luminat de acel ideal moral de la care nu am abdicat... Azi, o mamă exemplară, care dă lecţii de viaţă celor tineri şi în Scene de căznicie, joacă rolul unei altfel de nevastă... Ieri, căutând cu nesaţ căldura şi lumina slovelor, azi, deschizând, peste ani, uşa celei ce a deprins-o cu taina scrisului şi cititului. Ieri, cu zâmbetul ce lăsa să renască cele două gropiţe din obraji, azi, mai sigură şi stăpână pe ea. Ieri, cu flori proaspete înflorite în culorile toamnei, la începutul unui nou an şcolar, azi, cu florile din câmpul binecuvântat de Dumnezeu, sfinţind locul şi rolul din fiecare spectacol. „Bravo, Dana! Am rămas surprinsă plăcut de naturaleţea şi simplitatea rolurilor tale, care îţi dau căldură şi lumină din energia lor, binecuvântându-te cu har şi entuziasm. Şi poate că sămânţa, pusă cu mulţi ani în urmă, a dat rod bogat şi mă face să mă bucur de munca mea, care renaşte cu flori proaspăt înflorite, în fiecare toamnă, la începutul unui an şcolar.” A urcat frumos, în ciuda tuturor piedicilor şi nehotărârilor... Viaţa, da, i-a dat lovituri repetate, şi totuşi, n-a renunţat la ceea ce şi-a dorit cu ardoare, şi tocmai în asta stau puterea, ambiţia şi perseverenţa ei. Este, la rândul ei, dascăl, trăieşte pentru o idee, pentru studenţii ei, inspirându-se din harul şi entuziasmul dascălilor de odinioară, cărora le-a fost discipol eminent.

A apus un destin

Victoria Ţein era veselă şi mereu optimistă. Nobleţea şi gingăşia sufletului le-a transmis-o şi copiilor, ca pe averea ei cea mai de preţ.
Provine dintr-o familie numeroasă şi asta a călit-o şi a devenit o luptătoare. A luptat în viaţă ca necazurile să n-o doboare. Zestrea moştenită de la părinţi şi îmbogăţită pe parcursul celor 76 de ani de viaţă, cu tot ce însemna dragoste de oameni, de muncă, de adevăr, iubire de frumos, sunt valori care i-au fost călăuză întotdeauna. Era un om al casei, şi a preţuit averea, i-a dat strălucire, era un bun gospodar şi respectuos. Era un izvor de bunătate şi gingăşie şi la acesta se perindau copiii pentru care avea mereu un sfat bun de dat. Cu privirea atentă, cu vorba ei, cu braţele sale, cu mersul său drept, cu voinţa sa de a se ridica deasupra grijilor şi necazurilor, cu încredere i-a crescut pe cei patru copii ai ei, i-a învăţat să răzbată în viaţă cinstit, să fie buni şi blânzi, harnici şi cinstiţi, respectuoşi şi generoşi.
Ne vom aduce aminte de frumuseţea chipului ei, de vorba caldă şi învăluitoare, de bucuria de a trăi. Îşi deschidea rar sufletul, dar când o făcea, te fascina. Vorbea despre copiii ei, despre împlinirile lor, despre nepoţi şi strănepoţi, despre grija acestora pentru Ea. Uşa casei îi era deschisă în fiecare zi şi îi vedeai pe aceştia venind cu alese daruri la mama şi bunica. Copiii au moştenit de la mama tot ce e mai frumos pe lume: dragostea de părinţi, vorba caldă şi blajină şi rânduirea cu rost a vieţii.
Ne-a părăsit în trei zile însemnate în calendar. Sf. Ioan Gură de Aur a văzut-o în chinuri şi a luat-o de mână să o ducă într-un loc plin de verdeaţă, însorit, luminos şi plin de flori. De Acolo de Sus, va avea grijă să împrăştie seminţele florilor dragi pretutindeni.
…………………………………………………
Dă Doamne, soare şi cald în mormânt !
Lumină, Dă Doamne, şi-un ultim cuvânt !
Pe drumul cel veşnic, un cer fără nori,
Să-i fie Acolo grădină cu flori…
……………………………………………..
Nu plângeţi voi astăzi că Ea a apus,
Aduceţi-vă aminte de tot ce v-a spus,
De gândul cel bun,de ce v-a-nvăţat,
Şi câte lucruri pe lume a iertat…

Iertare vă cere şi Ea, doar acum,
Când voi o conduceţi pe ultimul drum.
Rămâneţi cu bine acum şi mereu,
Aprindeţi lumină şi la mormântul meu…

Să-i dea Dumnezeu odihnă uşoară!

Aurica

E drumul meu spre magazine şi n-am cum să nu trec prin faţa porţii lor. Sunt vecinii mei şi, vrând-nevrând, din pură curiozitate sau purul interes, îmi arunc privirile în curţile lor, căutând ceva, pe cineva, să ştiu că acolo există viaţă, că totul este normal. Odată, mă întorceam acasă pe acelaşi drum şi acolo, într-o căsuţă modestă (căci astfel o pot numi, în comparaţie cu altele), locuieşte Aurica. Căsuţa ei este aşezată la intersecţie şi dacă nu ai şti că e locuită numai de ea, ai crede, după curăţenia din curte, după iarba proaspăt cosită, după grădinuţa cu flori, că acolo este o familie numeroasă şi harnică. Dar nu este aşa. E singură şi munceşte cât zece. Trecând prin faţa porţii, am văzut cum puişorii mişunau prin iarba abia cosită, cum alergau fără astâmpăr căutând furnicuţe. Parcă era lumea lor, proprietatea lor. Veghea un câine ţinut în lanţ şi care lătra de fiecare dată când deschideam poarta. Ce viaţă de câine. Să stea ţintuit locului, să uite să alerge, să se joace, să tânjească după căţeluşe, că şi el are simţul iubirii şi nevoia împerecherii… E un câine chinuit, un câine ţinut în captivitate, un câine nefericit, dar e câinele ei, şi îşi are locul lui de pază şi munca şi-o face cu devotament. Şi-a ridicat casa înainte de Revoluţie, când salariile erau mici, materialele de construcţie erau puţine. Se trezea cu noaptea în cap şi alerga să se aşeze la coadă şi să-şi procure materialele de lucru. Azi o blană, mâine o cărămidă, o ţiglă şi, încet-încet, cu sacrificii şi încredere, cu răbdare şi speranţă, şi-a văzut visul împlinit. Casa ei, acea oază de linişte, micul ei sanctuar, cea care îi dă siguranţă şi stare de bine. Este o femeie fericită, cu conştiinţa datoriei împlinite, cu mulţi prieteni adevăraţi şi loiali, care a îmbătrânit frumos, având grijă de munca ei, de sănătatea ei şi mai ales de căsuţa ei, singura comoară de preţ, acumulată în mod cinstit, pe care o lasă moştenire. Şi are cui. Dumnezeu a ajutat-o să-şi îndeplinească lucrarea pe acest pământ, a avut grijă de ea şi a îndrumat-o ca să se apropie de nepoţii şi strănepoţii din partea surorii ei, Florica. Deşi a ţinut doi bărbaţi, n-a avut copii, dar a crescut doi strănepoţi: Răzvan şi Valter. Ea este grijulie cu agoniseala ei şi vrea să fie lucrurile lămurite din timpul vieţii, când a lăsat, cu limbă de moarte, toată averea ei lui Răzvan, primul strănepot crescut de ea de la 7 luni până la 7 ani. Şi se bucură de recunoştinţa şi respectul acestuia…

Dumnezeu i-a dat puteri înmiite ca să poată intra pe poarta celui slab şi neajutorat, să-i dea o mână de ajutor. Mâinile ei neobosite găsesc popas pe trupurile doborâte de boală, are încredere în ele şi minuni pot face, ştiindu-le, din naştere, pline de leac. A ştiut mereu să se întindă cât îi e plapuma, să nu risipească, fără rost, banul, să preţuiască fiecare lucru adunat. Chiar dacă nu a avut tot ce şi-a dorit, a avut tot ce i-a trebuit, fără să ceară de la cineva ceva. În zona inimii, a sufletului şi a mândriei stă cel mai bine. Merită toată lauda şi poate fi luată drept exemplu pentru urmaşi.

În toamna vieţii, a simţit că trebuie să-şi facă a doua casă, unde să-şi găsească odihna şi liniştea. Şi de această dată, pentru gândul ei minunat, pentru credinţa ei, Dumnezeu i-a dat putere, răbdare şi a binecuvântat-o cu un loc frumos şi luminos, ajutând-o să-şi desăvârşească lucrarea…

A străbătut un drum greu, plin de pericole, dar Bunul Dumnezeu i-a luminat cărarea şi a scos-o întreagă la trup şi la minte din toate chinurile vieţii. I-a dat lumină şi mângâiere de la cei dragi, bucurându-se de fiecare răsărit de soare, cu sufletul mereu împăcat şi cu nădejdea că şi ultima dorinţă îi va fi împlinită: să trăiască alături de nepotul ei, Răzvan, măcar un an, să se simtă răsplătită şi iubită pentru tot ceea ce a făcut pentru el şi să-i mulţumească, că munca ei va fi continuată. Căminul ei va fi căminul lui, grădina ei va fi mereu înflorită şi va simţi parfumul din fiecare floare, ce va cădea pe mormântul ei, va simţi atingerea caldă a nepoţilor, şoaptele lor despre o altfel de moştenire lăsată de ea: puterea exemplului şi dorinţa de viaţă.

Îi mulţumesc că a avut curajul să-mi deschidă uşa, să păşească înăuntru şi să-mi povestească, cu mintea deschisă, plină de speranţă şi curaj, încă puternică, să se gândească la ceea ce se va întâmpla după ea.

Dintr-o fată săracă, cu doi părinţi care ţineau din munca câmpului cinci fete, a ajuns o femeie cu stare, bogată la suflet şi ambiţioasă, cu o pensie modestă, după treizeci de ani de muncă într-o uzină de mare precizie, unde s-a călit, s-a perfecţionat şi s-a maturizat. Nimeni şi nimic nu a putut-o întoarce din drumul pe care şi l-a croit singură, susţinută de Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu a putut-o întoarce de la credinţa învăţată de la părinţi. Dumnezeu îi va rândui viaţa şi după viaţă, aşezând-o în locuri însorite aşa cum i-a fost sufletul, modest şi tăcut, închipuindu-şi raiul în care va ajunge, călăuzită de lumina lui Hristos pe drumul veşniciei şi cu ajutorul celor dragi, ca semn al iertării şi împăcării…

Calul de bătaie

Aşa a ajuns Bebe. După ce a renunţat la tot, la viaţa din capitală, la serviciul lui, la casa pe care şi-a construit-o şi în care se simţea cel mai bine, la liniştea oferită de priveliştile din împrejurimi, la mirosul de tei în floare, de-o parte şi de alta a şoselei Kiseleff… A ajuns la Târgu-Jiu, lângă părinţii lui bătrâni şi bolnavi ca să-i îngrijească, dar cu ce preţ… Încet-încet a ajuns calul de bătaie pentru toţi ai lui, inclusiv pentru mama lui, care a privit cu nedumerire şi teama această venire a lui acasă. În loc să se bucure că din cei trei copii, doar el a supravieţuit şi putea fi singurul ajutor pentru cei patru bătrâni aflaţi fără apărare, fără sprijin… Dar cine putea să-i judece simţămintele ei. Pentru Bebe a fost cumplit. Numai el ştia câtă suferinţă a putut aduna în inima lui. Şi cu toate astea, el nu putea să poarte duşmănie. Era aceeaşi fiinţă care i-a dat viaţă, aceeaşi fiinţă căreia îi purta un respect imens, iar cuvintele „sărut mâna, mamă”, rostite de el, aveau acelaşi farmec ca în anii copilăriei, poate că mai încărcat de respect, cuvinte ce arătau adevărata dragoste pentru mama. Pentru că el a ştiut să ierte, să iubească, să mângâie, să renunţe la tot pentru a le fi sprijin la bătrâneţe. Numai el a ştiut să le îndeplinească orice poftă, indiferent de cât de târziu era, numai el a ştiut să le întindă mâna, să-i ajute să se ridice, indiferent de greutatea din piept, numai el a ştiut să le vindece picioarele obosite şi dureroase, cărând cazane cu apă fierbinte, spălându-i seară de seară, chiar dacă la rândul lui părea sleit de puteri şi… până când, într-o zi, inima lui a cedat şi, fără să mai aibă puterea să strige după ajutor, a căzut…O inimă a încetat să mai bată, a lui a început să se zbată… Un suflet a refuzat să trăiască, altul s-a încumetat să înfrunte boala… Unul era ferecat în tăcere, blestemat de chinuri şi care şi-a pus capăt zilelor, ducând cu el o taină nimănui împărtăşită, nici celui pe care îl socotea fiu iubitor, care s-a sacrificat pentru ei, şi care nutrea o dragoste imensă pentru părinţi, familie. Au mers paralel, ca şinele de cale ferată şi cele trei traverse care trebuiau să le sudeze, s-au împuţinat, iar cea rămasă, oricâte strădanii a făcut, n-a reuşit să le unească. Poate că şi părinţii ar trebui să înveţe din comportamentul şi atitudinile generoase ale copiilor lor, să se bucure şi să mulţumească cerului şi pământului, Bunului Dumnezeu, că au parte de copii care preţuiesc, mai mult decât orice, viaţa părinţilor şi ar fi în stare de orice sacrificiu pentru ei. Bebe le-a fost mereu recunoscător şi a arătat-o în fiecare zi, cu zâmbetu-i inconfundabil. A fost unic în felul lui şi a lăsat sămânţă bună în urmă…

Dar părinţii nu vor să înveţe de la copii. Ei s-au ridicat mândri şi unul şi-a pus capăt zilelor, iar celălalt l-a tratat ca pe fiul vitreg, în fiecare zi, în fiecare clipă.

Dar acesta din urmă obosise în timp, uită de toţi, era tot mai vlăguit şi pierdut într-o singurătate fără margini, dar, chinuit de gândul morţii, şi-a făcut curaj şi ne-a chemat pe toţi pentru ultimele sfaturi, apoi se lăsă furat de somnul de veci, fără să fi apucat să-şi potolească foamea de viaţă alături de copii, nepoţi - dureroasa sete de viaţă.

Tata Mare

L-am cunoscut într-o toamnă, la culesul viei. O toamnă bogată, anotimpul tuturor bucuriilor mele ce aveau să vină, cu soarele încă prietenos, autorul amintirilor mele de ieri şi de azi, care-mi sunt dragi, aşa cum îmi sunt dragi florile specifice toamnei, cu frunzele de alamă ce se încăpăţânează să reziste şi să prelungească farmecul acestui moment, cu nucile înşirate la picioare şi care te îmbie să le aduni. Tot atunci se bătea şi nucul. Era la pensie şi era fericit. Cei trei copii îşi făcuseră fiecare câte un rost în viaţă, iar el şi-a construit o căsuţă la Târgu-Jiu, împreună cu surorile lui, Veta şi Aurica. Erau în timpul când se ţineau bine, aveau încă puteri, lucrau pământul şi se hrăneau din roadele muncii lor. Aveau de toate. Cumpărau doar strictul necesar, pâine. Trăiau dintr-o pensie. Buni nu a muncit la stat, dar a fost roaba casei. Avea grijă de toate. În casa erau şase persoane. Două generaţii. Alte două generaţii erau dincolo de munţi, prin Petroşani. Creşteau păsări, porci. Se mânca bine. Se descurcau singuri. Era un sensibil, o sensibilitate pe care greu i-o puteai dibui, suferea în tăcere şi greu puteai ajunge la inima lui. Dar când ajungeai şi simţea că o faci fără vreun interes, erai acaparat în totalitate.
A venit şi clipa cea cumplită şi nu pot afla ce a fost în mintea lui. Să fi avut o
durere pe suflet pe care o ţinea ascunsă de atâta vreme, fără să o poată
împărtăşi cuiva drag? Dumnezeu este cel care îl va ierta şi îl va odihni şi pe el în pace. Noi nu avem acest drept de a-l judeca. Dumnezeu va ţine seama de
rugăciunile noastre. Ele au existat şi vor exista, poate că de asta au fost concepute. Un astfel de suflet rătăcit, care nu şi-a găsit liniştea pe acest pământ, a căutat-o Dincolo, are nevoie de rugăciunile noastre, de o lumânare aprinsă la mormântul lui.
„Toate păcatele sunt iertate, în afară de cele împotriva Duhului Sfânt, pentru că acestea produc ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu. Printre aceste păcate este şi cel al sinuciderii, pentru că, după ce ţi-ai luat viaţa, nu mai poţi să-ţi ceri iertare în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce ai făcut”, spune părintele Marius Nechita. A vrut să moară, nesocotind durerea celor rămaşi. A dezertat din faţa vieţii, lăsându-şi fiul într-o mare şi nesfârşită suferinţă, pentru că o dată cu
această cruce timpurie a venit o grea cumpănă pe trupul acestuia, care n-a
putut rezista şi a fost doborât de boală. El l-a tras în jos, puţin câte puţin, tot mai aproape de el. Astăzi trupurile lor se odihnesc într-o groapă comună şi poate că au ce-şi spune unii altora… Sunt aproape pentru totdeauna. I-am cunoscut puterea de a intra în legătură cu mine. Îl visam des şi de fiecare dată îmi transmitea câte ceva. De pildă, în preajma parastasului de patruzeci de zile, a venit şi m-a certat, chiar m-a pălmuit pentru curăţenia din casă, apoi m-a dus în şopru să-mi arate ceva de care avea nevoie. Nu am priceput ce vroia atunci. Azi am înţeles că îi lipsea foarfeca de vie. E cea care a dispărut, în mod miraculos, în timp ce făceam curat la mormânt. Au fost şi alte semne, chiar pedepse…
Deşi Biserica nu admite slujbe şi rugăciuni pentru sinucigaşi, considerându-i laşi, negrijiţi, nespovediţi, totuşi, Biserica are o zi pe an când face rugăciuni pentru Ei, Acest lucru se întâmplă la Rusalii. Atunci, preoţii fac rugăciuni de pomenire a tuturor celor care au murit, inclusiv pentru cei care şi-au luat viaţa, iar noi ne rugăm mereu pentru iertarea păcatelor şi odihnă veşnică.
Încercăm să desăvârşim lucrările lor, poate că mai greu, dar e ca un jurământ de credinţă în faţa morţii, pentru preamărirea vieţii.

5 ani, 6 luni, 12 zile - Eliberarea

Şi după eliberare, au fost obligaţi să-şi prelungească pedeapsa prin domiciliu forţat, până în 1964. Întorşi acasă, cine să-i angajeze, pentru că erau stigmatizaţi, fără putinţa de a mai câştiga acel statut social sau destin întrerupt atât de brutal de către comunişti. Ei erau Dumnezeii lor, stăpânii care le-au rupt punţile cu locurile natale, cu obiceiurile şi credinţa. Le-au terfelit istoria şi au avut drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
În 2 mai 1956 au obţinut biletul de întoarcere acasă prin scrisoarea de trăsura, având doi însoţitori, cu destinaţia Craiova.
Acasă au ajuns pe 3 mai 1956. Au stat cu chirie şi au lucrat pe unde au apucat, iar după pensionare, s-au stabilit la Târgu-Jiu, când Oficiul Asigurări Sociale şi Pensii a solicitat o adeverinţă, cu situaţia lui unchiu, de la securitate.
Nimeni şi nimic nu le-a putut vindeca sufletele torturate; nici seninul cerului căruia li se confesau în tăcere, nici darnicul pământ căruia i se spovedeau în zi lumină, plecând în ultima lor călătorie, către lumea de dincolo, fără nimic, tot aşa cum au fost luaţi şi îngropaţi, fără voia lor, în cea mai neagră groapă a existenţei lor, acoperită de ciulinii Bărăganului.

Sufletele lor au fost condamnate pe vecie să colinde şi după moarte prin acele locuri, în fiecare toamnă, o dată cu vântul care plimbă ciulinii de colo până colo, în căutarea norocului… Poate că şi ei simt nevoia ca să se transforme în plante care să nu mai poată fi trecute cu vederea, să le fie observate frumuseţea şi sfinţenia. Ciulinul sfânt care vindecă, iartă, dar nu uită.
În faţa morţii au devenit egali, ocupând acelaşi pământ, acelaşi mormânt, împăratul şi soldatul, oropsitul şi bogatul, călăul şi osânditul, stăpânul şi sluga, trădatul şi trădătorul… Numai atunci, ura, invidia, calomnia stau locului câteva clipe, ca semn de respect, se reculeg în faţa celui Drept ca să judece. Pentru ca cei ce au suferit şi cei ce au contribuit la suferinţa semenilor, să aibă parte de un creştinesc „Dumnezeu să-l odihnească” sau „Dumnezeu să-l ierte”, în funcţie de de cât au iubit, cât au greşit, cât au iertat, cât au sperat...
După care se aşterne uitarea şi viaţa merge înainte, la fel de agitată şi tot mai nedreaptă…

5 ani, 6 luni, 12 zile

Pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat următorul decret:
Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.


Printre cei vizaţi au fost cei ce au preţuit pământul, au investit în el, devenind, fără voia lor, din mari proprietari de pământuri, duşmanii poporului, duşmanii de clasă, oameni cu care nu aveai voie să discuţi, să legi prietenie… Era necesar doar un cuvânt din partea unui „făcător de bine”, unui prieten apropiat şi erau ridicaţi în miez de noapte şi obligaţi să-şi părăsească căminele, şi duşi în inima Bărăganului, cea mai săracă parte a ţării, stearpă, lipsită de viaţă… Şi vina lor că au fost chiaburi sau declaraţi duşmani ai regimului socialist…
Era anul 1951, 18 iunie. Anul când au fost ridicaţi de acasă şi duşi în Bărăgan.
„În noaptea de 18 iunie 1951 a început acţiunea de deportare în lagărele de muncă silită şi domiciliu forţat.
Deportaţi, în jur de 45 000;
au îndeplinit ordinul aproximativ 10 000 de soldaţi;
au avut nevoie de 2 656 de vagoane de tren şi
de 6 211 autocamioane pentru transportul deportaţilor în Bărăgan, Ialomiţa, Galaţi.”
Ca păsările de pradă, au acţionat în toiul nopţii şi în numele legii, i-au smuls din rădăcini, i-au urcat în maşinile miliţiei, i-au urcat în vagoane şi i-au dus spre o direcţie necunoscută. Nu au putut lua decât strictul necesar, atât cât puteau duce, nimic mai mult, şi totul în timp scurt. Nu pricepeau ce aveau cu ei, ce se petrecea; erau nedumeriţi şi tânjeau, asemenea unor capre luate din faţa lăstărişului fraged şi dulce; i-au suit în vagoane, ca vitele, şi căraţi fără să ştie unde. Au făcut procese verbale pentru bunurile râmase, în care au trecut ce au vrut şi le-au împărţit cui au vrut. Unele bunuri au luat drumul consignaţiilor, unele au fost duse la Sfatul Popular şi la Fina

Le-au fost confiscate, fără să le dea vreun act la mână, şi animalele din bătătură, carul cu boi, vacile cu lapte, moara, tractorul, trăsura… Erau bunurile lor din Scrada, judeţul Gorj, care au fost confiscate, fără vreun act. Erau bunurile lor cele mai de preţ cu care munceau pământul şi pe toate a trebuit să le lase, unii să fugă, pierzându-le urma, în Valea Jiului, intrând în adâncurile minelor, muncind pe brânci, îmbolnăvindu-se de silicoză, suportând chinurile altui iad, numai să fie liberi… Deportaţi în propria ţară şi refugiaţi în aceeaşi ţară. De necrezut. Cu români care îi supravegheau pe confraţii lor… Erau mereu supravegheaţi, riscând să fie pedepsiţi pentru orice. Oamenii erau distruşi. Mergeau cu capetele plecate, iar când se priveau în ochi, puteau citi durerea de pe chipurile celorlalţi, fără putinţa de a-i alina într-un fel, interzicându-le să vorbească.

Drumul a fost lung, erau înfometaţi, însetaţi, fără puteri, când trenul a oprit în câmp, „bucurându-se” că nu au ajuns în Siberia. Acolo i-au întâmpinat alţi miliţieni şi securişti, făcându-i trădători, bandiţi, duşmani… Dar nu mai conta.

S-au obişnuit cu vorbele de ocară ale acestora.

Au luat totul de la început. E povestea instalării lor în Bărăgan, pe câmpul pustiu sau printre cereale. Acolo exista un ţăruş ce marca, printr-un număr, locul de aşezare al fiecărei familii, poate că acel număr era noua identitate pentru ei. Muma povesteşte şi lacrimile îi spală obrajii brăzdaţi de cute adânci… Retrăieşte acele momente când a fost obligată să-şi părăsească casa ca să fie expuşi, ca ofrande aduse Divinităţii, ca test al mizeriei şi suferinţei, al rezistenţei. Lupta pentru supravieţuire a urmat zi de zi, ceas de ceas, istovindu-i şi călindu-i în acelaşi timp. Comuna Dropia. Acolo şi-au găsit loc, şi-au făcut cuib, şi au supravieţuit. Era unul din satele noi, printre cele 18, care aveau să răsară în inima Bărăganului şi care aveau să le fie casă, masă pentru aproape 6 ani.

Ajunşi în câmp, Veta şi Minică şi-au săpat şanţuri de jur împrejur, şi-au construit casă din pământ bătut, acoperită cu paie şi coceni, pe locuri atât de neprietenoase, dar pe care, în timp, le-a îmblânzit cu vorba, cu durerea, cu lacrimile ce nu conteneau să curgă, cu gândul la pământul lor, la bunurile de preţ, cu amintirile lor despre prieteni, rude. Erau bătuţi de soartă, de ploi, de arşiţă, de vânt… Au muncit pământul străin, s-a înfrăţit cu acesta… Era prietenul de nădejde, căruia îi puteau spune tot ce aveau pe suflet, în timpul zilei, iar noaptea, vorbeau în şoaptă, fără să îi audă cineva, se îmbărbătau unul pe celălalt, se rugau şi adormeau ţinându-se de mână, cu speranţă că ziua ce va

urma le va fi mai norocoasă şi fără lacrimi. Mâinile lor trebuiau să prindă putere, să fie însufleţite pentru muncile la care erau supuşi. Cu mâinile trebuiau să sape puţuri pentru apă, cu ele săpau în pământul uscat şi crăpat de soare, ca mai apoi tot cu mâinile frământau pământul pentru case, lucrând cot la cot femeile, copiii, bărbaţii, fiind supravegheaţi mereu. Cu mâinile lor au ridicat căminul cultural, dispensarul, şcoala, miliţia, cooperativa, fără ca cineva să-i răsplătească într-un fel. Munceau continuu şi numai noaptea îşi odihneau mădularele istovite de muncă, îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor, îşi frecau tălpile picioarelor cu coceni, ca să scoată pământul ce s-a cuibărit prin bătăturile adânci şi care dureau tot mai mult… Şi fiecare înţepătură de ciulini lăsa urme adânci care cu greu puteau fi vindecate.

A început goana şi lupta pentru lemne, mâncare, apă. Prestau munci istovitoare. Scormoneau pământul în căutarea disperată după apă, hrană. Timpul trecea greu şi grija zilei de mâine îi dobora. Aşteptau o minune, un pachet salvator de la rude ca să-şi potolească foamea. Şi tot cu gândul acasă, la tot ce au lăsat, la ce le-a fost confiscat, bunuri pe care nu mai aveau să le recapete, timpul trecea încet, sporeau grijile, îşi blestemau zilele. Orice zâmbet a dispărut de pe chipul lor, luând loc frământările şi zbuciumul de zi cu zi. Îşi înecau amarul departe de ochii sfredelitori ai celor care îi păzeau, se rugau pe ascuns, se jeleau pământului care a primit o faţă nouă datorită lor şi el le-a dăruit hrană ca să supravieţuiască. De acolo, din bordeiul lor ridicat cu lacrimi şi durere, se gândeau şi se întăreau ca să poată îndura mai uşor despărţirea de cei dragi, de luncă şi ponoare, de pădurile de brad, de munca câmpului, cu care erau deprinşi din frageda pruncie…

După ani buni de chin şi umilinţe, şi-au văzu visul, de a se reîntoarce acasă, împlinit, şi-au predat căsuţa, deposedaţi a doua oară de bunuri, fără vreo despăgubire, iar din agoniseala lor au luat cu ei atât de puţin… Pentru că puţin au adunat. Bunurile materiale nu mai aveau valoare pentru ei. Cel mai mult preţuiau viaţa. Era bunul lor cel mai de preţ. Prin câte au trecut, câte au îndurat, toate acestea i-au întărit şi după ce au scăpat din acest iad al suferinţei, la care erau supuşi de către oameni, au preţuit fiecare clipă de libertate, s-au bucurat de

fiecare dimineaţă însorită, s-au hrănit din parfumul florilor şi din apa curată, de izvor… Regăseau în orice farmecul de odinioară al naturii atât de darnică şi plină de frumuseţe. Se bucurau ca nou-născuţii, învăţau să vorbească cu semenii lor, să aibă încredere în ei, învăţau să zâmbească iar, încercau să-i ierte pe cei ce au contribuit la deportarea lor, încercau să-şi construiască alt acoperiş deasupra capului, pentru că au venit întăriţi şi dornici să-şi ridice o altă casă, mai trainică decât cea pe care au lăsat-o în urmă şi pe care au predat-o, după ce li s-au ridicat restricţiile…

Virusul

Câţi oameni trebuie să moară, câţi oameni trebuie să ia drumul bejăniei, câţi oameni trebuie să sufere… , ca ei să aibă puţină moralitate… Fie li s-au atrofiat simţurile, fie sunt imuni la durere şi suferinţa semenilor, fie sunt plini de viruşi, plini de fumuri, plini de ură şi nesimţire… Eu cred ca avem un vinovat... Scaunul lor... Ăsta e de vină... Au uitat să-l schimbe la fiecare schimbare de ministru... Aşa că s-au molipsit toţi cu virusul "Nu plecăm"...

Şi credincioşii sunt ispitiţi

Şi cât de ispitită de gânduri aiurea, cu sufletul trist şi pustiit, când se simţi pierdută într-o nouă zi ce nu e la fel, nici nu va mai fi vreodată… Ceva o chema sau cineva şi era insistent, uitând de prezent, de micul vlăstar ce n-a prins-o star, pe-o scenă vastă… Şi era insistent, o atrăgea şi era prinsă-n mreje… O spaimă vagă o cuprindea, dar renăscu o stea dragă, ce-o aştepta şi se lăsă purtată de ea, se sfârşea şi cu ea râdea… Simţi o căldură, dar şi o răcoare de temniţă şi ea era singură în mijlocul singurătăţii, într-un palat, dar se simţi ca-n iad, când mărşăluiau agonia şi extazul şi se amestecau în sufletul ei, se jucau şi delirau, că erau pătimaşe şi-o vroiau în transă, iar ea nu avu puterea să scape de ele şi-au răpit-o, lăsând rana sângerândă pentru multă vreme…
Sunt contemporan cu vremurile ei, care mi-au purtat destinul, al nestematelor amintiri, revărsate în tăcere, ale împlinirilor şi provocărilor…
Şi oglinda răzbunătoare, care a redus-o la tăcere, că-i prea demodată şi prea împovărată de trecutul ei, va rămâne mereu acoperitâ cu giulgiul morţii…

Victoria Angelina Blog: Mircea Petru si starile halucinatorii !

Victoria Angelina Blog: Mircea Petru si starile halucinatorii !

Un gând

Poetul este mereu în căutarea liniştii şi o poate obţine numai scriind o poezie sensibilă, cu stările lui disperate, cu tristeţile şi bucuriile, cu dorinţele şi împlinirile vieţii, cu aducerile aminte din copilărie …, într-un cuvânt, un testament.
Cele două lumi, cu care se confruntă, l-au îndemnat să scrie, să se confeseze urmaşilor, cu atâta patos, dar mai ales cu o iuţeală fără margini. Pentru el, timpul nu stă pe loc, ci se scurge încet-încet, fără să ştie cum, şi când, şi unde… Dar ştie pentru ce… Şi acest simţământ l-a făcut puternic, într-o lume exterioară, care l-a marcat şi l-a urmărit pretutindeni şi de care nu putea scăpa decât scriind… Iar cealaltă realitate a vieţii lui ţine de sufletul trist şi neîmpăcat, de durere şi jale, de viaţă şi moarte, de iubire şi ură, de adevăr şi minciună, de bucurie, de credinţă…, de lumea interioară, pe care o descoperim citindu-i versurile şi pe care nu se sfieşte s-o exprime. Pentru că salvarea lui provine din scris, şi tot prin scris comunică cu cei ce nu i-au împărtăşit valorile, stările… El speră că urmaşii lui dragi vor preţui şi îşi vor aminti de bunicul-poet, de bunicul-artist, de bunicul-bunic.
Acolo, sub pleoapele sale, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile de bucurie sau de tristeţe, tot de acolo au apărut cele mai frumoase poezii…
Citeşte poeziile lui şi vei descoperi frumuseţea omului sărac în averi, dar bogat sufleteşte. Şi încet-încet, vei intra în sufletul lui ca într-o grădină bine îngrijită, înconjurată de pomi în floare… Iar pe masa inimii se află un caiet cu filele pline de trăiri, unele graţioase, altele glumeţe, altele triste, asemenea unei grădini după ploaie…
Şi dacă vei da mâna cu el, vei fi surprins de căldura, dar şi de asprimea ei, singurul izvor nesecat de frumuseţe interioară, de muncă şi iubire, dăruite fiinţelor dragi, ce i-au împodobit grădina vieţii şi pe ale cărei poteci,
nu oboseşte să colinde.
În amurgul vieţii, Dumnezeu a făcut o cărare specială, o punte de legătură pentru prieteni…
Pe această punte l-am întâlnit.
Dacă îl cauţi şi tu, îl vei găsi, pentru că e încă acasă…, cufundat în amintiri…

E primul an...

În primul an din restul vieţii tale,
Ce ţi-a ieşit, pe negândite-n cale,
Te-am revăzut atât de strălucitoare,
Întrecându-te cu cea mai gingaşă floare…

Acestui an din restul vieţii tale,
Tu îi zâmbeşti şi-l laşi să curgă agale,
Iar mâna ta o laşi în altă mână,
Acolo o vrei, pe veci, ca să rămână…

Margareta si Veronica

Saşa

Ziua ei

La cumpana dintre ani

Tesături, îmbârligături...

Unii se amuză,
alţii mă critică,
unii se lamentează,
alţii mă descalifică…
Tot ce am recuperat
din trecutul îndepărtat,
este atât de adevărat
şi necenzurat…

Şi scriu versuri fără vers
şi rimă fără rimă,
dar vreau să fiu ridicată în slăvi,
vreau comentarii multe,
vreau schimbare de tonalitate
din minor în major,
vreau producţie literară,
vreau să ies din criză şi ameţeală…
nu vreau critici, nici reguli,
nici făgăduieli, nici tânguieli,
nu vreau frânturi
din colecţia de stări,
din cea de timp…

Vreau să rămân singur,
cu scrisul meu să fiu compatibil,
cu iluziile mele pierdute,
cu poemele mele ciuruite...

Nu vreau agonie,
nici prozodie.
Vreau să ies din transă
şi din „luxoasa” plasă.
Nu vreau să fiu gară,
nici de ocară,
nici latrină,
nici de duzină.
Vreau înapoi acasă,
la propria-mi masă,
săracă şi tristă,
dar ştiu că există…

Învierea

Durerea e păcat,
Păcatul e durere,
Poţi fi vindecat,
Mergând la Înviere...

De Paşte

"Umanităţii rătăcite şi dominate de puterea răului, de egoism şi frică, Domnul înviat îi oferă în dar iubirea Sa care iartă, împacă şi deschide inima speranţei." Papa Ioan Paul al II-lea.

Februarie 2010

Flori

Chipurile voastre vesele, pline de zâmbete, cuvintele spuse în şoaptă, pline de tandreţe, lumina ochilor aţintiţi numai asupra mea, o biată făptură distrusă de zbuciumul tristeţii, dar şi al surprizei nemăsurate, într-o sală cufundată într-o lumină pală, presimţind parcă ceea ce urma să se întâmple, că ochii vor fi scăldaţi în lacrimi, pe când încearcam cu greu să-mi potolesc emoţiile... Că voi aţi făcut ca pentru o clipă, aceste locuri să fie vesele şi inspirate, să strălucească şi, de bună voie, m-am lăsat purtată, de această dată, de mâini tinere şi puternice, ca ale unor actori minunaţi, care-şi ştiau pe de rost rolul, l-au jucat atât de strălucit, ca pe o lecţie care nu avea nevoie de profesor sau de ajutor... Totul s-a petrecut în taină, fără ca un gest sau o vorbă să scape şi să deconspire planul...
Regizorii au fost străluciţi, actorii, asemenea lor, iar spectatorul (că până la urmă a existat un singur spectator), s-a lăsat purtat într-un dans fascinant, ameţitor, fiind acelaşi, neschimbat de vreme, statornic şi plin de iubire, care a reuşit să-şi depăşească tracul cu greu şi a intrat în jocul vostru, s-a întrepătruns cu voi, renăscând pasiuni uitate.
M-aţi aşezat cu picioarele pe pământ, după ce am fost atât de sus, în transă poate, pe un piedestal al vieţii şi al iubirii, al respectului şi al protejării, clădit cu migală şi iubire de voi.
Am fost eroul zilei... Am fost mângăiată, sărutată, felicitată, într-o manieră firească, dar atât de înălţătoare, într-o sală imensă, printre mii de oameni, printre ropote de aplauze, cu muzică bună, cu zâmbete şi atingeri de mână, acolo eram eu, bunică, mamă, prietenă pentru voi, care v-aţi sacrificat un moment din viaţă şi pe care mi l-aţi dăruit din suflet, preţuindu-l, eternizându-l.
A fost un moment care a însemnat viaţă şi în care aţi făcut risipă de vorbe bune şi calde, de gesturi pline de atenţie. A fost un moment pe care l-am trăit întens şi la sfârşit am rămas cu buchetul minunat de flori, cu seninul din petalele lor, cu gingăşia unui gest unic şi mereu viu; flori de Nu-mă-uita. Şi fiecare floare, pe care o privesc, mă îndeamnă să rostesc nişte nume scumpe şi dragi: Alexia, Aurora, Carmen, Christina, Isabela, Ioana, Mihaela, Oana, Raluca, Rodica...
Vă mulţumesc tuturor.

Drumul spre casă

"Cum putem trăi fără vieţile noastre?"
Un citat din Fructele mâniei de Steinbeck, la începutul cărţii.
Şi un drum spre casă, după un drum spre o altă viaţă, un alt destin, undeva în Ţara Făgăduinţei.
El, om tânăr şi puternic, fără speranţe în ţara lui, se hotărăşte să plece în căutarea destinului pierdut, pe care îl căştigă după multe încercări şi peripeţii, într-un oraş multicultural, zgomotos şi fremătător, reuşind să iasă din năuceala plină de remuşcări, iar lumina, ce avea să se reverse asupra lui, era însăşi esenţa vieţii, primită de la o biata făptură fragilă şi plină de bunătate, care "a pornit într-o aventură nebunească în ţara lui ca să servească masa în restaurantul lui, să se uite prin fotografiile de pe pereţii galbeni, în timp ce aştepta să-i sosească mâncarea." Şi ea a făcut ca visul ei, visul lui, să prindă contur. Marea lui Idee... Şi ar fi trebuit să plutească de fericire, dar era trist, pentru că în ţara lui, unde dorea să se întoarcă, nu exista nimic şi nimeni nu mai avea încredere în el. Porneşte o altă luptă, pentru a-i atrage pe toţi de partea lui şi reuşeşte, într-un oraş mic, să stăpânească totul în bucătăria lui, iar peste trecutul lui, încearcă să aşeze un întuneric ca un giulgiu. "Dar oamenii şi locurile de sub acest întuneric aveau o vibraţie încăpăţânată. Îl tot strigau. Erau înveşmântaţi în culori luminoase. Pe ei, anotimpurile îşi aruncau încă lumina lor schimbătoare." Iar Lev nu uită să aducă ramuri bogate de liliac în restaurantul lui, ca Ruby, îngerul lui păzitor, să-şi poată îngropa faţa în parfumul lor...

Drumul spre casă
de ROSE TREMAIN

Urmează certificatele...

Am auzit că guvernanţii pregătesc câteva milioane de certificate pentru... bună purtare.
Ce le mai trece prin minte... Certificat de perfomanţă energetică... Ăstia se întrec in a inventa taxe peste taxe. Poate că în curând o să avem nevoie de certificat de performanţă sexuală ca să ne putem căsători, certificat de performanţă pentru paraşute, certificat de performanţă pentru cultură, certificat de performanţă pentru profesori..., certificat de performanţă pentru a putea supravieţui. Şi dacă tot am adus vorba de supravieţuire, ce ne-a mai rămas, decât să trăim asemenea lui Diogene, într-un butoi, ca să scăpăm de biruri... Dar dacă se vor gândi că şi butoiul trebuie impozitat?

Povara nopţii

Spun unii că trebuie să muncim, fiindcă numai în muncă se descoperă fiinţa noastră.
Să munceşti cu iubire, de bună voie, oricâte dureri ţi-ar pricinui aceasta... şi să o faci cu dăruire
şi roadele să le culegi când sunt coapte...
Dar când eşti silit de frică şi nevoi, când eşti căzut pradă deznădejdii, când iubirea lipseşte,
înseamnă că nu mai exişti şi te treci împovărat şi încovoiat, zbârcit şi părăsit în întuneric.
Iar dacă ţi-ai păstrat avar bunurile şi ai devenit neînsemnat pentru cei din jur şi fără prieteni,
peste tine s-a aşternut bezna.
Şi dacă cauţi o cale de a ieşi la lumină, încerci să munceşti toată ziua, să oboseşti, să nu mai simţi nopţile o povară, şi dacă cauţi o făptură, printr-o bătătură, care să muncească din greu, sub biciul nevoii şi a foamei, a fricii sau a grijii zilei ce vine, atunci o găseşti uşor în omul de lângă tine, cel ce-şi caută mereu o muncă nouă, să uite sau somnul să-i vină uşor...
Dar te înveţi şi cu munca şi nu-ţi mai este de ajutor.
În locul unei nopţi liniştite şi cu vise frumoase, te chinuie gânduri şi amintiri...

Puntea

E atât de aproape,
E aici şi este fericită.
I-a trebuit luni în şir,
chiar ani, s-o convingă,
s-o facă, să se dezrădăcineze
din pământul în care a crescut
şi în care a prins rădăcini adânci,
unde a fost îngrijită şi hrănită
cu iubirea celor care i-au dat viaţă...
Până la urmă, dragostea a învins
şi a luat-o de lângă aceştia
şi a mutat-o într-un loc străin,
s-au pus alături, umăr lângă umăr,
s-au sprijinit şi s-au hrănit cu speranţe
şi visuri, şi toate acestea
au prins roade în suflet şi-n pântec.
Ce poate fi mai minunat pe lumea aceasta
decât gândul câ viaţa
începe cu o alta, atît de dorită!
Şi se simte împlinită
că eforturile ei i-au fost răsplătite.
Aşa a reuşit să suporte
mai uşor despărţirea de casa copilăriei...
"Să iei totul de la zero nu e uşor...,
dar merită efortul când începi să vezi roadele."
Din când în când îşi aruncă privirea
peste ocean şi se lasă cuprinsă de amintiri...
Are o punte specială
ce-i poarta numele din copilărie
şi pe care o păstrează în suflet
şi la care nu vrea să renunţe.
Nu se aştepta să dea
peste o altă punte mai mică,
care a făcut parte din viaţa ei...
Să găsească un jurnal
unde se regăseşte printre amintiri.
"E o modalitate de a fi în strânsă legătură
cu cei dragi şi a te simţi parte
din ceea ce mereu eşti,
indiferent pe ce tărâm te-ai afla."

Ca-n junglă

Au fost sărbători minunate petrecute alături de cei dragi. Şi timpul a fost scurt, mult prea scurt pentru mine... Şi gândul că voi traversa oceanul... Drumul spre casă, drumul spre Toronto.
Am ales o companie externă pentru serviciile ca la carte şi, mai ales, pentru confort şi siguranţa zborului. Dar trebuia să plec din ţară şi despărţirea de cei dragi s-a transformat într-un calvar... M-am trezit la Aeroportul Otopeni în faţa unor slujbaşi români care funcţionează după un cod învechit, fără maniere şi cu privirile încruntate, gata-gata să sară la mine, că am îndrăznit să formulez o dorinţă firească (nu un schimb de clasă), aceea de a fi, pe tot parcursul zborului, împreună cu familia. Că ne puteam trezi ca în junglă, împrăştiaţi fiecare prin avion: soţul, fiul meu şi eu.
Am fost însoţitor de bord în tinereţea mea, zbor cu fiul meu de când avea 3 luni şi jumătate şi, ca mamă cu un copil, am fost întotdeauna tratată cu respect.
În locul vorbelor ce se puteau spune la despărţire, în locul îmbrăţişărilor de rămas bun, a trebuit să duc o luptă cu un sistem deficitar, să obţin un drept al meu şi anume acela de a sta pe tot parcursul zborului lângă fiul meu. Mi se cerea să-mi aşez fiul lângă un străin sau să obţin în avion bunăvoinţa unui pasager care să schimbe locul cu mine şi asta se întâmpla într-un haos greu de imaginat.
S-a mai întâmplat ca pe anumite zboruri să nu stăm toţi trei, împreună, dar a fost pentru prima dată când eram informaţi că fiul nostru de 3 ani nu poate călători lângă unul dintre părinţi. Această informaţie a fost imposibil de înţeles, şi cu atât mai greu de acceptat.
Legile româneşti sunt confuze... Poate se gândesc la jocurile "de-a şoarecele şi pisica" sau "de-a pânda", "de-a v-aţi ascunselea" prin avion... Şi atunci, vrei, nu vrei, până să înţelegi rostul şi semnificaţiile acestora, până să intri în acest joc misterios, la zece mii de metri înălţime, te lupţi cu morile de vânt, cu oameni care nu au urechi pentru tine ca părinte şi care nu înţeleg de ce ai atâtea pretenţii, culmea, pentru o fostă însoţitoare de bord (eu), pentru un fost pilot (tatăl meu), până la urmă pentru nişte oameni care se văd puşi în situaţia unor cerşetori, faţă în faţă cu nişte rău voitori ai companiei, angajaţi după criterii severe, ca mai apoi să aplice nişte atitudini ostile faţă de client.
Doamne, cât mai trebuie să treacă ca să ajungem să fim trataţi în mod corespunzător...
Cred că un pas... Ajunşi la Frankfurt, am dat peste o altă lume, o altă abordare, o altă atitudine... Aceeaşi Companie Lufthansa ne-a tratat regeşte. Ce puţin... Şi ce mult pentru noi, să aşteptăm acea zi a schimbării în bine...
Că poate şi la noi trebuie să treacă ani mulţi ca să primim în acelaşi pachet de călătorie, şi confort, şi siguranţa zborului, şi un tratament decent. Dar până la vorba "clientul nostru, stăpânul nostru" mai este cale lungă...
Cu greu o să-mi scot din minte dată de 10 ianuarie 2010.
Un gust amar mi-a lăsat cursa Bucureşti - Frankfurt nr. 3413, Compania Lufthansa.
Iar Ştefania Bazdoacă (B2289816), managerul Silviu Mocanu (M1062561) şi managerul Andra Adriana Niculescu sunt persoane cu şterse abilităţi de relaţionare cu clienţii, refuzând să vorbească în engleză, ca soţul meu să poată înţelege ce se petrece. Probabil că avem nevoie de ceva timp până să ajungem să egalăm sau măcar să concurăm alături de companiile de top din lume, din punctul de vedere al managementului serviciului clienţi. Sau să se fi schimbat politicile faţă de românii din străinătate?

Elena Rodica Alexander
Brett James Alexander

Asemeni lui Diogene

Ce au ajuns bieţii pensionari, să stea la coadă pentru un credit pentru supravieţuire…Este trist şi dezolant. Şi mulţi sunt cei care gândesc aşa, puţini au curaj sau puterea de a spune, şi alţii s-au resemnat şi au căzut pradă deznădejdii, colindă bisericile sau cimitirele în speranţa că vor primi ceva de pomană…Treptat omul va deveni tot mai convins şi sigur că numai în el şi în puterile lui se va putea încrede, în gândirea şi raţiunea de a acţiona singur, fără sprijin sau ajutor, pentru a duce o viaţă liniştită până la apusul soarelui ce nu va întârzia să vină. Şi va renunţa la pretenţii şi la micile bucurii, sau le va căuta pe cele mai simple şi mai aproape de el, şi se va detaşa de oameni, îi va ocoli, va renunţa să trăiască.
„Trăiesc cu adevărat numai oamenii care au destin.”- Emil Cioran -
Destinul, idealul, decenţa şi bunul simţ sunt atât de ignorate şi de batjocorite încât le va fi teamă să le scoată la iveală de teama de a nu fi caraghioşi în ochii celor mulţi, care nici n-au auzit de ele. Şi în toate va contribui şi natura dezlănţuită, cu toanele ei din ce în ce mai agresive, cu zile înnorate, cenuşii şi tot mai reci, cu pământul care nu ne mai rabdă şi o ia la vale cu agoniseli, cu tot... Şi atunci vor alerga în căutarea butoiului, singurul care le-a mai rămas la îndemână, care îi va duce în rostogolul lui, spre lumi mai liniştite şi curate. Asemeni lui Diogene, vor sta departe de imperii şi vor privi batjocoritor la toţi cei care trăiesc în lux şi huzur, gândindu-se că vor impozita şi butoiul...

Părinţi şi bunici

Majoritatea amărâţilor sunt părinţi sau bunici, oameni fără statut, cu frica de Dumnezeu, dar fără iubire, uitaţi de lume, dar cu un trecut în spate, de invidiat, incomozi, dar cu suflet ales şi generos... O altă generaţie pe care nu vrem să o recunoaştem, un conflict între seniori şi juniori, pentru că unii nu acceptă nimic de la ceilalţi şi alţii nu ştiu să preţuiască, să respecte o idee, un sfat...
Trăiesc într-o lume civilizată unde părinţii şi bunicii au un statut foarte clar şi de invidiat. Pe aceştia i-am întâlnit prin parcuri cu nepoţii, în excursii, la petreceri organizate, conducând maşini şi ce m-a impresionat cel mai mult la ei a fost ţinuta vestimentara de invidiat şi chipurile mereu vesele şi optimiste.
Şi iar mă întorc la umilinţă şi la sfidare şi nu îmi revin... Cred că bunicii sau părinţii nu aşteaptă mila cuiva... Ei vor ceea ce li se cuvine după munca de o viaţă... Un altfel de tratament, un altfel de trai...
Dar cine? Cine să îi asculte şi să-i aşeze acolo unde le este locul, lângă sufletul şi inimile noastre, lângă acea icoană la care ne rugăm din cele mai fragede vârste şi să le sărutăm mâna în pragul marilor sărbători şi în fiecare zi...

Vrăjeală...

Dacă e vrăjeală şi suntem înconjuraţi peste tot de vrăjitori să trecem şi să-i impozităm... Să trecem toate birurile grele în contul lor, ca poate aşa salvează poporul de împovăratoarele dări şi scapă ţara de molima crizei... Cât despre vrăjeli suntem sătui până-n gât... Ne-am potolit foamea şi setea cu ele încât nu mai credem bogatului flămând după putere, chiar dacă este înconjurat de descântători, tămăduitori, farmazoni... Măcar ştim de unde ni se trag toate cele rele, că tot de la farmece şi fermecători provin... Ei ne-au legat cununiile, ne-au legat bogăţiile şi ne-au dezlegat pandemiile...
"Şi dacă tot o dăm pe medievalisme, propun ca la Curtea marinarului să fie angajat şi un bufon, care să îi toarne jigniri în faţă fără a fi pedepsit, un jongler care să spună şi poeme eroice şi un călău, care să stea să şlefuiască ţepele alea promise acum cinci ani." Laura Cernahoschi

Caută-l şi-l vei găsi

Te întâmpină cu aceeaşi privire caldă şi dătătoare de speranţă, cu aceleaşi cuvinte desprinse din inimă: "Doamne ajută!". Are uşa deschisă mereu pentru cei ce vor să-şi mărturisească păcatul şi durerea, şi cu vorba-i plină de bunătate şi dragoste fără margini, atât pentru săracul ostenit, cât şi pentru cel bogat, dar cu credinţă în D-zeu. Şi îşi împarte cu fiecare averea-i nepreţuită, îţi oferă, fără să ceară nimic în schimb, o pildă de urmat şi un crez, pe care le-a înşirat atât de frumos într-o carte cu titlul "Logosul întrupat în tradiţie şi scriptură". Şi de citeşti despre frumuseţea vieţii creştine, despre puterea dumnezeiască şi adeverirea acesteia în viaţa ordonată a fiecăruia dintre noi, despre predestinare pentru fericire şi nevoia noastră de a fi mântuiţi prin jertfa Domnului Iisus Hristos, atunci nu eşti în pierdere. Câştigul este imens. Cu aceste cuvinte a hrănit şi hrăneşte în continuare nenumăraţi credincioşi, îi îmbogăţeşte duhovniceşte pe drumul spre desăvârşire. Se adresează cu iubire părintească, cu multă smerenie şi ne îndeamnă spre găsirea dreptei cărări spre împărăţia veşnică. Şi ne sfătuieşte să fim mereu surprinşi înţelepţi la minte şi curaţi la inimă şi să nu lăsăm povara iertării şi a spovedaniei pe seama urmaşilor noştri. Dacă îl cauţi, îl găseşti pe părintele iconom Alexandru E. Cornoiu şi-ţi va da o lecţie plină de pilde, de încredere, de putere şi curaj, pentru că, "Cel care mă găseşte, găseşte viaţa..., dar cel care păcătuieşte împotriva Mea îşi distruge sufletul ".