Aurica

E drumul meu spre magazine şi n-am cum să nu trec prin faţa porţii lor. Sunt vecinii mei şi, vrând-nevrând, din pură curiozitate sau purul interes, îmi arunc privirile în curţile lor, căutând ceva, pe cineva, să ştiu că acolo există viaţă, că totul este normal. Odată, mă întorceam acasă pe acelaşi drum şi acolo, într-o căsuţă modestă (căci astfel o pot numi, în comparaţie cu altele), locuieşte Aurica. Căsuţa ei este aşezată la intersecţie şi dacă nu ai şti că e locuită numai de ea, ai crede, după curăţenia din curte, după iarba proaspăt cosită, după grădinuţa cu flori, că acolo este o familie numeroasă şi harnică. Dar nu este aşa. E singură şi munceşte cât zece. Trecând prin faţa porţii, am văzut cum puişorii mişunau prin iarba abia cosită, cum alergau fără astâmpăr căutând furnicuţe. Parcă era lumea lor, proprietatea lor. Veghea un câine ţinut în lanţ şi care lătra de fiecare dată când deschideam poarta. Ce viaţă de câine. Să stea ţintuit locului, să uite să alerge, să se joace, să tânjească după căţeluşe, că şi el are simţul iubirii şi nevoia împerecherii… E un câine chinuit, un câine ţinut în captivitate, un câine nefericit, dar e câinele ei, şi îşi are locul lui de pază şi munca şi-o face cu devotament. Şi-a ridicat casa înainte de Revoluţie, când salariile erau mici, materialele de construcţie erau puţine. Se trezea cu noaptea în cap şi alerga să se aşeze la coadă şi să-şi procure materialele de lucru. Azi o blană, mâine o cărămidă, o ţiglă şi, încet-încet, cu sacrificii şi încredere, cu răbdare şi speranţă, şi-a văzut visul împlinit. Casa ei, acea oază de linişte, micul ei sanctuar, cea care îi dă siguranţă şi stare de bine. Este o femeie fericită, cu conştiinţa datoriei împlinite, cu mulţi prieteni adevăraţi şi loiali, care a îmbătrânit frumos, având grijă de munca ei, de sănătatea ei şi mai ales de căsuţa ei, singura comoară de preţ, acumulată în mod cinstit, pe care o lasă moştenire. Şi are cui. Dumnezeu a ajutat-o să-şi îndeplinească lucrarea pe acest pământ, a avut grijă de ea şi a îndrumat-o ca să se apropie de nepoţii şi strănepoţii din partea surorii ei, Florica. Deşi a ţinut doi bărbaţi, n-a avut copii, dar a crescut doi strănepoţi: Răzvan şi Valter. Ea este grijulie cu agoniseala ei şi vrea să fie lucrurile lămurite din timpul vieţii, când a lăsat, cu limbă de moarte, toată averea ei lui Răzvan, primul strănepot crescut de ea de la 7 luni până la 7 ani. Şi se bucură de recunoştinţa şi respectul acestuia…

Dumnezeu i-a dat puteri înmiite ca să poată intra pe poarta celui slab şi neajutorat, să-i dea o mână de ajutor. Mâinile ei neobosite găsesc popas pe trupurile doborâte de boală, are încredere în ele şi minuni pot face, ştiindu-le, din naştere, pline de leac. A ştiut mereu să se întindă cât îi e plapuma, să nu risipească, fără rost, banul, să preţuiască fiecare lucru adunat. Chiar dacă nu a avut tot ce şi-a dorit, a avut tot ce i-a trebuit, fără să ceară de la cineva ceva. În zona inimii, a sufletului şi a mândriei stă cel mai bine. Merită toată lauda şi poate fi luată drept exemplu pentru urmaşi.

În toamna vieţii, a simţit că trebuie să-şi facă a doua casă, unde să-şi găsească odihna şi liniştea. Şi de această dată, pentru gândul ei minunat, pentru credinţa ei, Dumnezeu i-a dat putere, răbdare şi a binecuvântat-o cu un loc frumos şi luminos, ajutând-o să-şi desăvârşească lucrarea…

A străbătut un drum greu, plin de pericole, dar Bunul Dumnezeu i-a luminat cărarea şi a scos-o întreagă la trup şi la minte din toate chinurile vieţii. I-a dat lumină şi mângâiere de la cei dragi, bucurându-se de fiecare răsărit de soare, cu sufletul mereu împăcat şi cu nădejdea că şi ultima dorinţă îi va fi împlinită: să trăiască alături de nepotul ei, Răzvan, măcar un an, să se simtă răsplătită şi iubită pentru tot ceea ce a făcut pentru el şi să-i mulţumească, că munca ei va fi continuată. Căminul ei va fi căminul lui, grădina ei va fi mereu înflorită şi va simţi parfumul din fiecare floare, ce va cădea pe mormântul ei, va simţi atingerea caldă a nepoţilor, şoaptele lor despre o altfel de moştenire lăsată de ea: puterea exemplului şi dorinţa de viaţă.

Îi mulţumesc că a avut curajul să-mi deschidă uşa, să păşească înăuntru şi să-mi povestească, cu mintea deschisă, plină de speranţă şi curaj, încă puternică, să se gândească la ceea ce se va întâmpla după ea.

Dintr-o fată săracă, cu doi părinţi care ţineau din munca câmpului cinci fete, a ajuns o femeie cu stare, bogată la suflet şi ambiţioasă, cu o pensie modestă, după treizeci de ani de muncă într-o uzină de mare precizie, unde s-a călit, s-a perfecţionat şi s-a maturizat. Nimeni şi nimic nu a putut-o întoarce din drumul pe care şi l-a croit singură, susţinută de Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu a putut-o întoarce de la credinţa învăţată de la părinţi. Dumnezeu îi va rândui viaţa şi după viaţă, aşezând-o în locuri însorite aşa cum i-a fost sufletul, modest şi tăcut, închipuindu-şi raiul în care va ajunge, călăuzită de lumina lui Hristos pe drumul veşniciei şi cu ajutorul celor dragi, ca semn al iertării şi împăcării…