L-am cunoscut într-o toamnă, la culesul viei. O toamnă bogată, anotimpul tuturor bucuriilor mele ce aveau să vină, cu soarele încă prietenos, autorul amintirilor mele de ieri şi de azi, care-mi sunt dragi, aşa cum îmi sunt dragi florile specifice toamnei, cu frunzele de alamă ce se încăpăţânează să reziste şi să prelungească farmecul acestui moment, cu nucile înşirate la picioare şi care te îmbie să le aduni. Tot atunci se bătea şi nucul. Era la pensie şi era fericit. Cei trei copii îşi făcuseră fiecare câte un rost în viaţă, iar el şi-a construit o căsuţă la Târgu-Jiu, împreună cu surorile lui, Veta şi Aurica. Erau în timpul când se ţineau bine, aveau încă puteri, lucrau pământul şi se hrăneau din roadele muncii lor. Aveau de toate. Cumpărau doar strictul necesar, pâine. Trăiau dintr-o pensie. Buni nu a muncit la stat, dar a fost roaba casei. Avea grijă de toate. În casa erau şase persoane. Două generaţii. Alte două generaţii erau dincolo de munţi, prin Petroşani. Creşteau păsări, porci. Se mânca bine. Se descurcau singuri. Era un sensibil, o sensibilitate pe care greu i-o puteai dibui, suferea în tăcere şi greu puteai ajunge la inima lui. Dar când ajungeai şi simţea că o faci fără vreun interes, erai acaparat în totalitate.
A venit şi clipa cea cumplită şi nu pot afla ce a fost în mintea lui. Să fi avut o
durere pe suflet pe care o ţinea ascunsă de atâta vreme, fără să o poată
împărtăşi cuiva drag? Dumnezeu este cel care îl va ierta şi îl va odihni şi pe el în pace. Noi nu avem acest drept de a-l judeca. Dumnezeu va ţine seama de
rugăciunile noastre. Ele au existat şi vor exista, poate că de asta au fost concepute. Un astfel de suflet rătăcit, care nu şi-a găsit liniştea pe acest pământ, a căutat-o Dincolo, are nevoie de rugăciunile noastre, de o lumânare aprinsă la mormântul lui.
„Toate păcatele sunt iertate, în afară de cele împotriva Duhului Sfânt, pentru că acestea produc ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu. Printre aceste păcate este şi cel al sinuciderii, pentru că, după ce ţi-ai luat viaţa, nu mai poţi să-ţi ceri iertare în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce ai făcut”, spune părintele Marius Nechita. A vrut să moară, nesocotind durerea celor rămaşi. A dezertat din faţa vieţii, lăsându-şi fiul într-o mare şi nesfârşită suferinţă, pentru că o dată cu
această cruce timpurie a venit o grea cumpănă pe trupul acestuia, care n-a
putut rezista şi a fost doborât de boală. El l-a tras în jos, puţin câte puţin, tot mai aproape de el. Astăzi trupurile lor se odihnesc într-o groapă comună şi poate că au ce-şi spune unii altora… Sunt aproape pentru totdeauna. I-am cunoscut puterea de a intra în legătură cu mine. Îl visam des şi de fiecare dată îmi transmitea câte ceva. De pildă, în preajma parastasului de patruzeci de zile, a venit şi m-a certat, chiar m-a pălmuit pentru curăţenia din casă, apoi m-a dus în şopru să-mi arate ceva de care avea nevoie. Nu am priceput ce vroia atunci. Azi am înţeles că îi lipsea foarfeca de vie. E cea care a dispărut, în mod miraculos, în timp ce făceam curat la mormânt. Au fost şi alte semne, chiar pedepse…
Deşi Biserica nu admite slujbe şi rugăciuni pentru sinucigaşi, considerându-i laşi, negrijiţi, nespovediţi, totuşi, Biserica are o zi pe an când face rugăciuni pentru Ei, Acest lucru se întâmplă la Rusalii. Atunci, preoţii fac rugăciuni de pomenire a tuturor celor care au murit, inclusiv pentru cei care şi-au luat viaţa, iar noi ne rugăm mereu pentru iertarea păcatelor şi odihnă veşnică.
Încercăm să desăvârşim lucrările lor, poate că mai greu, dar e ca un jurământ de credinţă în faţa morţii, pentru preamărirea vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu