Şi după eliberare, au fost obligaţi să-şi prelungească pedeapsa prin domiciliu forţat, până în 1964. Întorşi acasă, cine să-i angajeze, pentru că erau stigmatizaţi, fără putinţa de a mai câştiga acel statut social sau destin întrerupt atât de brutal de către comunişti. Ei erau Dumnezeii lor, stăpânii care le-au rupt punţile cu locurile natale, cu obiceiurile şi credinţa. Le-au terfelit istoria şi au avut drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
În 2 mai 1956 au obţinut biletul de întoarcere acasă prin scrisoarea de trăsura, având doi însoţitori, cu destinaţia Craiova.
Acasă au ajuns pe 3 mai 1956. Au stat cu chirie şi au lucrat pe unde au apucat, iar după pensionare, s-au stabilit la Târgu-Jiu, când Oficiul Asigurări Sociale şi Pensii a solicitat o adeverinţă, cu situaţia lui unchiu, de la securitate.
Nimeni şi nimic nu le-a putut vindeca sufletele torturate; nici seninul cerului căruia li se confesau în tăcere, nici darnicul pământ căruia i se spovedeau în zi lumină, plecând în ultima lor călătorie, către lumea de dincolo, fără nimic, tot aşa cum au fost luaţi şi îngropaţi, fără voia lor, în cea mai neagră groapă a existenţei lor, acoperită de ciulinii Bărăganului.
Sufletele lor au fost condamnate pe vecie să colinde şi după moarte prin acele locuri, în fiecare toamnă, o dată cu vântul care plimbă ciulinii de colo până colo, în căutarea norocului… Poate că şi ei simt nevoia ca să se transforme în plante care să nu mai poată fi trecute cu vederea, să le fie observate frumuseţea şi sfinţenia. Ciulinul sfânt care vindecă, iartă, dar nu uită.
În faţa morţii au devenit egali, ocupând acelaşi pământ, acelaşi mormânt, împăratul şi soldatul, oropsitul şi bogatul, călăul şi osânditul, stăpânul şi sluga, trădatul şi trădătorul… Numai atunci, ura, invidia, calomnia stau locului câteva clipe, ca semn de respect, se reculeg în faţa celui Drept ca să judece. Pentru ca cei ce au suferit şi cei ce au contribuit la suferinţa semenilor, să aibă parte de un creştinesc „Dumnezeu să-l odihnească” sau „Dumnezeu să-l ierte”, în funcţie de de cât au iubit, cât au greşit, cât au iertat, cât au sperat...
După care se aşterne uitarea şi viaţa merge înainte, la fel de agitată şi tot mai nedreaptă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu