Calul de bătaie

Aşa a ajuns Bebe. După ce a renunţat la tot, la viaţa din capitală, la serviciul lui, la casa pe care şi-a construit-o şi în care se simţea cel mai bine, la liniştea oferită de priveliştile din împrejurimi, la mirosul de tei în floare, de-o parte şi de alta a şoselei Kiseleff… A ajuns la Târgu-Jiu, lângă părinţii lui bătrâni şi bolnavi ca să-i îngrijească, dar cu ce preţ… Încet-încet a ajuns calul de bătaie pentru toţi ai lui, inclusiv pentru mama lui, care a privit cu nedumerire şi teama această venire a lui acasă. În loc să se bucure că din cei trei copii, doar el a supravieţuit şi putea fi singurul ajutor pentru cei patru bătrâni aflaţi fără apărare, fără sprijin… Dar cine putea să-i judece simţămintele ei. Pentru Bebe a fost cumplit. Numai el ştia câtă suferinţă a putut aduna în inima lui. Şi cu toate astea, el nu putea să poarte duşmănie. Era aceeaşi fiinţă care i-a dat viaţă, aceeaşi fiinţă căreia îi purta un respect imens, iar cuvintele „sărut mâna, mamă”, rostite de el, aveau acelaşi farmec ca în anii copilăriei, poate că mai încărcat de respect, cuvinte ce arătau adevărata dragoste pentru mama. Pentru că el a ştiut să ierte, să iubească, să mângâie, să renunţe la tot pentru a le fi sprijin la bătrâneţe. Numai el a ştiut să le îndeplinească orice poftă, indiferent de cât de târziu era, numai el a ştiut să le întindă mâna, să-i ajute să se ridice, indiferent de greutatea din piept, numai el a ştiut să le vindece picioarele obosite şi dureroase, cărând cazane cu apă fierbinte, spălându-i seară de seară, chiar dacă la rândul lui părea sleit de puteri şi… până când, într-o zi, inima lui a cedat şi, fără să mai aibă puterea să strige după ajutor, a căzut…O inimă a încetat să mai bată, a lui a început să se zbată… Un suflet a refuzat să trăiască, altul s-a încumetat să înfrunte boala… Unul era ferecat în tăcere, blestemat de chinuri şi care şi-a pus capăt zilelor, ducând cu el o taină nimănui împărtăşită, nici celui pe care îl socotea fiu iubitor, care s-a sacrificat pentru ei, şi care nutrea o dragoste imensă pentru părinţi, familie. Au mers paralel, ca şinele de cale ferată şi cele trei traverse care trebuiau să le sudeze, s-au împuţinat, iar cea rămasă, oricâte strădanii a făcut, n-a reuşit să le unească. Poate că şi părinţii ar trebui să înveţe din comportamentul şi atitudinile generoase ale copiilor lor, să se bucure şi să mulţumească cerului şi pământului, Bunului Dumnezeu, că au parte de copii care preţuiesc, mai mult decât orice, viaţa părinţilor şi ar fi în stare de orice sacrificiu pentru ei. Bebe le-a fost mereu recunoscător şi a arătat-o în fiecare zi, cu zâmbetu-i inconfundabil. A fost unic în felul lui şi a lăsat sămânţă bună în urmă…

Dar părinţii nu vor să înveţe de la copii. Ei s-au ridicat mândri şi unul şi-a pus capăt zilelor, iar celălalt l-a tratat ca pe fiul vitreg, în fiecare zi, în fiecare clipă.

Dar acesta din urmă obosise în timp, uită de toţi, era tot mai vlăguit şi pierdut într-o singurătate fără margini, dar, chinuit de gândul morţii, şi-a făcut curaj şi ne-a chemat pe toţi pentru ultimele sfaturi, apoi se lăsă furat de somnul de veci, fără să fi apucat să-şi potolească foamea de viaţă alături de copii, nepoţi - dureroasa sete de viaţă.