Iuliu

A avut un drum atât de anevoios, cu multe piedici, mulţi duşmani, dar nimic nu l-a împiedicat să renunţe la visul lui, a insistat, a căutat sprijin după ce a fost exclus din partid. Nimeni n-a reuşit să-i ia darul vorbirii, glasul lui divin, inteligenţa sclipitoare. Erau ale lui, le-a câştigat prin muncă. Era unic. Şi-a croit drumul singur, muşcând cu toţi dinţii din viaţa pe care o iubea şi clipa pe care o exploata până la ultima suflare. Marea lui pasiune era cititul, dar strălucea în toate. Născut pe 21 martie – stejar – sub care nu creşte iarba. Mereu sub aripa lui Cupidon, savurând fiecare plăcere, înfruptându-se din tolba cu săgeţi a acestuia şi străpungând inimile aleselor. O persoană care se remarca prin ţinută, putere, prestanţă. Mereu învingător, niciodată învins, poate răpus de boală.
Era un filosof, mai degrabă un eseist, cu publicaţii numeroase, cu luări de poziţie, cu critici şi cu prezentare de soluţii. A vrut să atragă atenţia asupra lucrării sale de doctorat, cu o temă despre religie şi a stat această lucrare peste un deceniu prin sertarele comisiei, fiind mereu respins de către unii care s-au ridicat nemeritat pe scara ierarhică, au obţinut diplome şi funcţii, în timp ce Iuliu a rămas filosoful neînţeles. Colecţiona cărţi şi manuscrise vechi, avea autori preferaţi pe care îi cita (Mircea Eliade…). Memoria lui a fost uimitoare, poate că asemenea lui Nicolae Iorga sau a altor persoane ilustre ale istoriei şi literaturii universale. A terminat două facultăţi (pe vremea aceea era un lucru rar), a doua a terminat-o parcurgând doi ani într-un an. Îşi găsea fericirea în prejma cărţilor pe care le devora şi strălucea când cita din cărţile preferate, iar tonul era unul acaparator, vesel şi antrenant. Avea o putere de seducţie prin ceea ce ştia şi cum reuşea să calmeze, chiar să vindece. O frunte peste care s-au aşezat laurii succesului, dar şi povara restriştilor. De fiecare dată, la sfârşitul fiecărui an universitar, a obţinut carnetul roşu, pentru rezultate excepţionale. A fost oratorul ideal, cetăţeanul complex, profesorul desăvârşit, filozoful neînţeles… A reuşit fără vreun ajutor din partea cuiva; a concurat pentru posturi universitare; a reuşit acolo unde unii reuşeau numai cu intervenţii din partea partidului. Visa zi de zi, aştepta momentul lui, al reînvierii, restituirii, reabilitării. Era responsabil, în mare parte, de neşansa lui, de nereuşitele lui… Inteligenţa, cultura, rafinamentul, le-a pus în slujba adevărului şi dreptăţii. Dar pe vremea aceea, adevărul stânjenea, ucidea… Era nevoie de compromisuri, pe care el refuza să le facă. Până la urmă, nevoia lui, de a se desăvârşi pe plan profesional, a înclinat balanţa şi spre acestea, apelând la un fost coleg de facultate, membru marcant al partidului. După mulţi ani, a fost reprimit în partid şi a primit aviz favorabil ca să-şi susţină teza de doctorat. Cu o lucrare prăfuită, în faţa unei comisii mediocre, cu un coordonator de lucrare care l-a prezentat ca trădător de ţară pe Mircea Eliade, cu un preşedinte de comisie selectat după vechimea în partid, mai puţin pentru meritele profesionale, Iuliu s-a prezentat strălucit, şi-a susţinut lucrarea, iar noi i-am fost alături. S-a declanşat în faţa noastră ca un vulcan, a erupt puternic, a împrăştiat lava acumulată de-a lungul aşteptărilor şi toată iubirea pentru autorii preferaţi… A împărţit-o cu noi, îndemnându-ne să-i iubim, să-i citim… A fost ziua lui de glorie în care a strălucit atât de puternic, încât toţi au fost fascinaţi de abilităţile lui de a se strecura prin toată literatura religioasă, oferind citate, jucându-şi rolul vieţii lui, cel mai frumos, cel mai iubit, pentru că tot ce se obţine greu este preţuit şi nu se uită.
Pe cât de strălucită i-a fost inteligenţa, pe câtă grijă a avut pentru desăvârşirea carierei, pe atât de jalnică i-a fost viaţa personală, cu ispite şi aventuri, cu puterea lui miraculoasă de seducţie, cu propriile lui neclarităţi, cu iluzii trecătoare, ca hrană a poftelor nemăsurate. A zburat atât de sus, cu propriile aripi, dar puţini au fost cei care l-au apreciat. El era ceea ce era şi nimic altceva. Iar eu am trăit atât de puţine clipe lângă acest pământean, poate cel mai iubit şi strălucit pământean, care a fost fratele meu mai mare, Iuliu.