E pe drumul cel bun. A preluat, din mers, tot ce au lăsat mama şi mătuşa ei, cu legăturile de rudenie, pe care le-au întreţinut atât de frumos, mai ales Gabi. Şi ori de câte ori trecea pe la moşia de la Moşteni, se oprea mai întâi la Târgu-Jiu – fiind singurii rămaşi în viaţă, din neamul berleştilor. A revenit şi acum, în plină vară. Locurile dragi, pe care le-a cunoscut odinioară, i s-au părut schimbate, dar primitoare. Îi cuprindeam zâmbetul plăcut şi, pe nerăsuflate, deşertam tolba cu poveşti. Şi interesul creştea faţă de întâmplările de ieri şi de azi, faţă de bucurii şi prea multe tristeţi, faţă de cei vii şi cei morţi. Că despre ei vorbeam şi îi pomeneam mereu pe toţi, cu cele bune, lăsate de ei pe pământ. Că e bine să-i pomeneşti, fiind mai uşor dorul de suportat. Am stat în cuhnie şi am povestit. A venit încărcată. Eram ca un copil care aştepta acadeaua sau portocala… Şi mi le arăta pe rând şi mă întreba daca îmi plac, ca să le port, că au fost ale mamei şi al Artemisei… „Îţi place şalul?” „E pentru tine.” Are darul vorbirii şi mă fascina. Acum, este mare moşieriţă. Stăpâneşte tot ce au lăsat bunicii, tot ce au păstrat părinţii. Nimic nu s-a înstrăinat. Poate că atât cât trebuia, ca cineva să ţină rostul, să îngrijească gospodăria. Târziu, în noapte, obosite de vorbă, adormeam. Dimineţile erau ca pe vremea strămoşilor. Tot ce era mai bun prin casă era pus la bătaie. Ne răsfăţam cu tot ce ne dăruia grădina: cu roşii şi castraveţi, cu prăjitură cu vişine… Am cutreierat grădina - ce a mai rămas din ea… Am vorbit cu muncitorii care lucrau de zor la casa vecinului, baricadat între ziduri înalte; am vorbit despre multe, despre cum o duce… Are prea multe pe cap. Este femeie, dar şi bărbat în casă. De când cu moştenirea moşiei, e pornită pe „reforme”. Vrea să dea viaţă şi strălucire conacului, să fie urmaşul demn al gâlceştilor şi berleştilor… Are multe idei şi toate vor prinde viaţă în timp – timpul cel generos cu ea. Este visul ei, poate că cel mai frumos şi care merită orice sacrificiu… Este încă tânără şi plină de curaj. Viaţa a călit-o şi tot viaţa a învăţat-o că merită să pornească pe drumul strămoşilor, căutând, prin colbul acestuia, acele urme ale paşilor lor, în satul Moşteni – Logreşti.
Vad ca nu s-a salvat comentariul meu anterior. Imi pare rau, pusesem suflet in scrierea lui.
RăspundețiȘtergereMa simt ca eroina unui roman, imi pare ca am capatat dimensiuni mitice, ca am incetat a mai fi o persoana in carne si oase cu parti bune dar si multe mai putin bune.
Si eu imi amintesc cu mult drag de intilnirile noastre, te admir, esti un model pentru mine. Preocuparile tale, poeziile pe care le scrii, si cu care nu m-am putut lauda la prieteni din cauza faptului ca sunt iremediabil cascata, deschiderea spre noile tehnologii...Dar mai ales
capacitatea ta imensa de a lua oamenii asa cum sunt, de a iubi ce e bun in ei si a ierta greselile lor, ceea ce face posibil ca relatiile tale cu cei vii sa fie armonioase iar amintirile despre cei dusi sa fie doar prilej de comuniune si pace.
Sa dea Domnul sa reusesc sa realizez ceva din planurile mele de la Mosteni si sa ne bucuram impreuna. Te iubesc. Vreau sa sper ca nu suntem doar rude dar si bune prietene.
Ce ar mai fi de spus? Poate şă reuşim să ne izbăvim de bunurile cele lumeşti, să rătăcim prin lume fără prea multe lucruri, căci adăpost se găseşte, iar poveştile, încă neştiute, se lasă a fi depănate în linişte... Şi dacă toate cele rele vin de la oameni, tot de la ei ar trebui să vină şi cele bune, şi timpul când putem ierta, când putem iubi, când putem visa...
RăspundețiȘtergereIar tu eşti asemeni unei ape de izvor ce caută, şi caută calea de a ajunge cât mai grabnic la cei dragi...
RăspundețiȘtergereŞi împreună, să scotocim prin cufărul cu amintiri...
RăspundețiȘtergere