Troiţa

A fost o zi minunată. Ţinută, eleganţă, sobrietate şi calitate. O floare de colţ, atât de rară în zilele noastre, a dat strălucire decorului pios, iar vocea-i era asemeni unui concert de Vivaldi, sărbătorind anotimpul atât de generos al primăverii. Pentru o clipă am crezut că mă aflu în lăcaşul sfânt, iar cel ce a păstorit şi încă păstoreşte turma ne-a introdus cuminţi şi puri în lumea sfântă a troiţelor, rugându-ne cu părintele Cornoiu. Harul acestuia s-a pogorât peste lucrările divine, primind binecuvântarea. Nu puteam trece nepăsătoare pe lângă troiţele prezentate de Daria, fără să simt acea energie care mă atrăgea în spectacolul regal, susţinut cu măiestrie, dăruind fiecăruia lumină. Drumul ei să-i fie călăuzit de troiţa ce o poartă mereu în suflet. Felicitări pentru spectacol şi mulţumesc pentru privilegiul de a fi gustat din acest deliciu, oferit cu dragoste şi respect.

Hristos a înviat!

Ştefania

Verginica

"Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret."
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă, poate că cel mai bun exemplu, greu de înţeles, imposibil de admis, acolo unde mi-ai călăuzit paşii, fără să mă pregătesc, spre acele locuri ce m-au marcat profund. Şi m-am lăsat condusă, pe cărări neumblate, într-o frumoasă zi de primăvară, când soarele dă strălucire acelor locuri, ferite de ochii lumii, acolo unde îşi trăiesc viaţa două suflete nemaiîntâlnite până atunci. Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea, ce a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, dornici să savurăm fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui. M-am lăsat în voia cititului şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a ţine în viaţă şi alături de ea pe cel născut fără apărare, pentru fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece în cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă a suferi… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii, ci pentru viaţă pentru viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Că ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, merită, din partea noastră, toată stima şi preţuirea, pentru că a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit, a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, a cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme.

Cu mâna întinsă

Să facă un inventar al proprietăţilor, al bunurilor, al împrejurărilor grele care i-au asmuţit frica şi i-au ascuţit mintea. Că au fost clipe grele, încă de la începutul tinereţii, când a devenit femeie măritată şi o dată cu ea au început nenorocirile. Poate îşi va aminti mereu de nopţile pline de coşmar, alături de bărbatul impus tocmai de cea care vroia să-şi schimbe traiul, mama ei, sătulă de corvoada muncii. Nu s-a gândit o clipă la chinul şi dezgustul pe care le va îndura fiinţa cărei i-a dat viaţă şi care a silit-o să-şi împartă patul cu omul pe care nu avea cum să-l iubească, fiindcă diferenţa era enormă… Ea, fata timidă, aruncată în cuşca leului, cuprins de pofte sălbatice, şi care s-a dezlănţuit asupra trupului feciorelnic, cu banul care îi dădea acest drept de a profita de naivitatea ei… Şi i-a căzut pradă şi lacoma mamă… Amândoi râvneau la tezaurul nedescoperit pe care au pus gaj… I s-a dăruit omului care va deveni duşmanul de temut, asupritorul… I-a dăruit acestuia un copil pe care l-a manevrat şi folosit în folosul lui… A devenit tot mai impenitent, în timp ce ea devenea pierdută într-o lume tot mai bizară şi vulgară, în care fiinţele delicate pot să sfârşească sub bocancul răutăţii şi răzbunării. S-a trezit izgonită şi decăzută din dreptul de mamă… Pentru că stăpânul ei aşa a hotărât, să-i pună stavilă chiar şi pasiunii şi dorinţelor, să spună vorbe grele, să inventeze nebunii şi nestatornicii, într-un spectacol grotesc, cu două tabere care acţionează precum actorii, fără discernământ, fără scrupule şi fără să se simtă ruşinaţi că au schimbat straiele de sărbătoare cu cele de cerşetori, stând cu mâna întinsă, implorând milă şi pomană…

Ilustru mediator

Dacă în spatele lui se află un ilustru profesor, situat pe axa sensibilităţii maxime, orientată ascendent, cu meritul de a lăsa (poate intenţionat) la vedere tezaurul frumuseţii care se află dincolo de cuvinte. Şi nu oricine s-ar afla prin preajmă, ar putea simţi puterea, îndemnul şi medierea spre creaţie şi legătura cu cititorii… Aici, a avut la îndemână o bogăţie de cuvinte, un contur clar şi consistent al unui cotidian înzestrat, dar latent, iar creatorul debutant şi cititorul fidel nu puteau rămâne indiferenţi.

Călăuza

Din ce în ce mai insuportabili şi indescifrabili devin unii scribi,
indiferent de onorul ce li se cuvine, într-o lume exaltată şi
atât de îndepărtată de pământenii şcolari, care abia îşi cunosc
sensul vieţii, dar pe cel al cuvintelor, cu atât mai puţin…
Că sunt la începutul alfabetului şi al poveştilor nemuritoare
şi ce greu le vine să se deprindă, în această lume,
prezentată ca desprinsă din poveste, cu comentatorul erudit.
E atât de alambicat încât îl lasă în ceaţă pe novicele
autor de carte, neştiind încotro s-o apuce,
lăsând în urmă predilectele comentarii academice,
agreând joaca simplităţii, în lumea lui,
unde se simte stăpân de drept. Pentru că acolo,
a deschis ochii şi acolo, se simte cel mai bine,
în lumea poveştilor despre copii ce aparţin normalităţii.
Şi tot acolo, a simţit bagheta magică a unei zâne,
uitată de unii mult prea repede, fără de care n-ar fi
existat povestea unui debut fericit, cu un personaj greu de imaginat.
El este călăuză şi dascăl.