O poartă deschisă

Tu ai făcut ca pentr-o clipă
să stau ţintuită pe-a mea prispă,
să simt o lacrimă pe-obraz,
de bucurie e, nu-i de necaz...
Că totul este minunat
Că după ce am adunat
atâţi ani într-un sertar,
cum au trecut, nu am habar,
dar au trecut aşa uşor
şi tot aud paşi în pridvor,
că stau cu gândul şi cu dor
şi-aştept să se deschidă poarta
de cel ce i-am urnit ieri soarta...
Că poarta a rămas deschisă
de-atunci... dar azi tu eşti decisă
să predai o lecţie nouă
numai pentru amândouă,
să ne-aducem iar aminte
de tot ce-a fost înainte,
când erai mereu curioasă,
dornică şi curajoasă,
mereu nemulţumită;
azi te simt mai împlinită...

Iar, dacă pe acea poartă a intrat
cea care era mereu nemulţumită,
puţin neastâmpărată
şi mereu în căutarea idealului,
fericirea mea e fără margini...
Îţi mulţumesc frumos
pentru gândurile tale, Cristina...
Te îmbrăţişez cu drag
şi poarta inimii mele va fi mereu
deschisă pentru tine...
Legătura care s-a înfiripat între noi,
acum, după atâţia ani,
o simt mult mai profundă...