"Tata: Tu eşti urma mea!"
Era refugiul lui în acea oază de linişte care-i alunga durerea... Se simţea atras de pământ, căci din el provenea şi tot el îl primea... Acest soldat al pământului s-a simţit mereu muritor, şi nu uita niciun moment acest lucru. Ştia că trebuie sa fie frate cu pământul, să-l contemple ca el să-i dăruiască un petec de linişte cu multă verdeaţă unde să-şi continue somnul... Şi pământul acesta (pentru unii "hidos, şi orb, şi duşman..., care ne hrăneşte pe toţi nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem roadele"), i-au lăsat amintiri de neşters...
Poate că acum descifrăm marea taină a omului cufundat şi confundat cu pământul, pentru că atât i-a mai rămas în clipele de disperare; să fie prieten cu pădurea, să-i asculte foşnetul; să colinde cărările munţior şi să le apere boagăţiile; să simtă pământul sub picior pentru ca sufletul să se purifice, să rămână intact şi pur, ca să scape de cel murdărit de oameni şi de el însuşi. Pământul este refugiul sufletelor rănite şi pierdute. El şi-a ales mormântul vieţii în locurile pe care le-a colindat, în mijlocul naturii în care a simţit că trăieşte şi care nu l-a trădat... A trăit după cum i-a poruncit pământul să trăiască, lăsând rod bogat şi inspirat în urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu